Există câteva lucruri în viaţă care te trezesc la realitate, care te scot din Matrix în cel mai simplu şi dur mod posibil.
Unul din acele momente este când cineva pe care iubeşti foarte mult, moare.
Când cineva pe care iubeşti cu adevărat moare, se resetează multe lucruri în viaţa ta.
Ţi se resetează orice urmă de figuri, fiţe şi aroganțe pe care poate le aveai în cap. Devii smerit în faţa necunoscutului, a ritmului implacabil al vieţii şi al morţii. Realizezi că la fel vei fi şi tu. Adică mort. Poate într-un pat, poate nu. Poate bătrân sau nu. Dar îţi vine rândul.
Te uiţi în jur şi vezi că pot fi câţiva oameni cărora le pasă cu adevărat, dar de obicei sunt foarte puţini. Mai puţini decât credeai/sperai.
Spre suprinderea ta, s-ar putea să fii chiar singura persoană care resimte lovitura din plin. Cel puţin, e sigur că felul în care resimţi tu pierderea este unic, dacă iubeşti acel om cu adevărat.
Apoi, ţi se resetează puțin sistemul de valori. Pentru ce trăieşti? Ca să ajungi la sfârşitul vieţii să mănânce oamenii colivă la pomana ta? Să îi alerge groparii pe ai tăi la propria ta înmormântare ca să le mai bagi ceva în buzunar?
Viaţa merge înainte. Asta e atitudinea majorităţii.
Să mori tu?
Păi dacă viaţa merge înainte şi la o săptămâna după moartea mea oamenii discută cum să împartă ce a rămas în urma mea, de ce am ascultat de alţii când a venit vorba de propriile mele alegeri? De ce nu am ales tot timpul ce mă face fericit şi am ales să ascult sfaturile (mai bine zis proiecţiile) celor din jur?
De ce am ascultat de alţii când mi-am ales şcoala, cariera şi partenerii de viaţă?
De ce mi-a fost ruşine să mă exprim exact aşa cum sunt? de teama că îmi voi pierde iluzoriul loc în ierarhia socială?
De ce am lăsat adevărul altora să devină minciuna după care mă ghidez în viaţă?
Îţi spun eu.
De BOU!
Nu e nevoie să fii Einstein ca să înţelegi tot ce e nevoie să ştii despre viaţă atunci când moare cineva pe care iubeşti cu adevărat.
Totuşi, nu despre partea psihologică, emoţională şi spirituală a morţii celor iubiţi vreau să vorbesc în acest articol.
Ci vreau să vorbesc despre ceva mult mai simplu, uman, material.
Despre ce se petrece în interiorul tău în momentul în care tu singur suporţi costurile înmormântării persoanei pe care o iubeşti.
Bunicii mei din partea tatălui m-au crescut, deci emoţional şi sufleteşte iubirea mea pentru ei era cea mai puternică. Nu doar că mi-au salvat viaţa literalmente (femeia care avea grijă de mine îmi dădea pâine cu slănină şi somnifere luni de zile, până am ajuns rahitic, cu acte la medic) dar fundaţia a ceea ce sunt azi a fost pusă de la 3 la 11 ani, când bunicii au ieşit la pensie ca să mă crească pe mine.
Afectiv, psihologic, material şi spiritual, bunicii erau totul pentru mine.
Primul a murit bunicul în 2006. Comoţie cerebrală. Bunica pensionară, tata (fiul lor) alcoolic fără venituri, mama mea învăţătoare.
Înmormântarea – 4500 de ron. Una ieftină.
Pera student în anul 3 la facultatea de psihologie, vindea 3 cărţi pe săptămână şi încasa 150 de ron.
M-am împrumutat de bani în câteva locuri şi am reuşit să o scoatem la capăt.
La 3 ani distanţă, în 2009, după 6 luni de suferinţă, murea bunica de cancer la pancreas. Am făcut cunoştiinţă cu minunatul nostru sistem de sănătate îndeaproape.
Emoţional, moartea bunicii pentru mine a fost echivalent cu pierderea mamei. Femeia care m-a iubit necondiţionat. Dincolo de emoţii, din nou, bani.
Bunica ştiind că va muri, mi-a dat lista cu instrucţiuni. Cel mai ieftin coşciug, cât mai puţini bani pentru orice cheltuială legată de înmormântarea ei. Avea grijă de mine şi după moarte, ştiind că eu urma să suport întreg efortul financiar. Din nou m-am împrumutat pentru că afacerea mea era foarte la început şi nici nu se punea problema să pun bani deoparte din ce câştigam.
În 2012, a murit tata. Comoţie cerebrală, ca şi tatăl lui (bunicul). Din nou bani. De data asta nu a mai fost nevoie de împrumut şi m-a ajutat cu organizarea prietenul nostru Cip. Dacă citeşti rândurile astea, mulţam.
Privind în urmă la aceste întâmplări, mi-am dat voie să trag nişte concluzii care pentru mine sunt foarte bune principii de viaţă atunci când uit cum ar fi bine să iau decizii pentru viaţa mea.
Am să le enumăr mai jos ca să mi le fac poster de pus pe perete în caz că mă loveşte amnezia şi uit.
M-aş bucura dacă ai putea extrage ceva folositor de aici.
3 lecţii învăţate din moartea celor pe care i-am iubit
Despre alţi oameni
Există oameni care te iubesc, care au o inimă de aur şi cărora chiar le pasă de tine. Sunt toate şansele ca numărul lor să poată fi ilustrat pe degetele de la o singură mână.
Influența lor în viaţa ta însă este foarte limitată şi de aceea cea mai sănătoasă presupunere pe care o poţi face este că la final, nimănui nu-i pasă foarte tare. În sensul că la o săptămână după ce mori, viaţa oricum merge înainte. Fără tine.
La înmormântarea tatălui meu au fost 7 oameni. Eu, mama ( fosta lui soţie) , Cip, prietenul meu cel mai bun Sârbu, 2 prietene foarte bune ale mele, Andreea şi Elena.
Tata avea 57 de ani şi mulţi “prieteni" la birt. Pentru acei prieteni, probabil moartea lui mai era o ocazie să mai bea ceva. De necaz că au pierdut pe unul căruia îi plăcea să facă “cinste”. Întotdeauna mi-a fost ciudă pe “prietenii” tatălui de la birt.
Odată îmi era ciudă că ne-a părăsit pe noi, pe mama şi pe mine pentru compania lor. Asta poate vine din gelozie şi o slăbiciune de-a mea. Aş fi vrut ca tata să mă iubească pe mine şi nu pe ei.
A doua oară, am considerat acel anturaj vinovat de moartea lui. E ca şi când mergi să te otrăveşti lent la birt în fiecare zi şi îi ai pe unii care îţi fac galerie.
Până la urmă fiecare îşi alege drumul şi destinul şi tata şi l-a ales pe al lui.
Când am împlinit 25 de ani, în ziua de 5 septembrie, m-am dus în vizită la tata să îi duc 2 pachete de ţigări şi să bem o bere împreună ca să sărbătorim. Pe la ora 10 dimineaţa tata deja era beat. Atât de beat încât a luat ţigările, şi-a aprins una, şi cu ochii lucind m-a întrebat dacă am ceva bani să îi las. I-am lăsat toţi banii ce îi aveam în buzunar, l-am îmbrăţişat şi am plecat fără să îi reamintesc că azi era ziua de naştere a singurului său fiu.
Înainte să ies pe uşă deja am izbucnit în plâns ca o fată mare dezvirginată şi abandonată. Am plâns tot drumul până acasă pentru că descoperisem că iubirea umană are limite. Chiar şi cea dintre un tată şi fiul său.
Când tatăl lui (bunicul meu) a murit, a refuzat să vină la înmormântarea lui pentru că era supărat pe el.
Când a murit el, fiul său era acolo. Şi fosta lui soţie (mama mea) era acolo. Exact cei pe care i-a abandonat. Nu eram acolo din obligaţie sau dintr-un simț al datoriei.
Eram acolo pentru că am fost singurii care l-au iubit.
Înmormântarea tatălui meu a fost una autentică. Au venit exact oamenii cărora le-a păsat. Sau poate care au iubit mult şi necondiţionat.
Cine are 7 oameni în această viaţă cărora să le pese cu adevărat este un privilegiat.
Concluzia de aici este următoarea:
Există câţiva oameni, foarte puţini, cărora chiar le pasă de tine. Îi poţi identifica după faptul că ei sunt acolo când tu eşti cea mai proastă variantă a ta posibilă. Oameni care rămân lângă tine cu iubire şi compasiune chiar când nu ai nimic de oferit. Oameni care nu s-ar da înapoi să te şteargă la cur dacă ai fi paralizat. Poate e mama sau tata, poate fratele sau sora, poate iubitul sau iubita SAU cel mai bun prieten sau prietenă.
Oricare ar fi, identifică-i. Şi pune-ţi poza lor la vedere ca să nu uiţi că ai comite cel mai mare păcat să îţi baţi joc de ei, chiar dacă ei te-ar iubi şi atunci.
Natura umană are câteva contradicţii. Una din ele este că îi tratăm cel mai prost pe cei care ne iubesc cel mai mult.
Pentru că uneori suntem de căcat. Încearcă pe cât poţi tu, să nu fii de căcat cu oamenii care te iubesc cel mai mult. Ei s-ar putea să facă chetă pentru înmormântarea ta şi să plătească groparii dacă tu mori ca prostul înaintea lor şi nu laşi bani pentru propria ta înmormântare.
Despre bani
Majoritatea oamenilor deşi sunt săraci (sau hai să fiu blând, nu sunt încă prosperi), sunt experţi monetari mai ceva ca cei de la FMI. Asta până când trebuie să scoţi câteva mii de ron bune din buzunarul tău pentru boala sau moartea cuiva pe care iubeşti cu adevărat.
Atunci e ora adevărului.
Toate teoriile tale despre viaţă, fericire, bani, societate, religie, se duc dracului când femeia care te-a crescut şi te-a iubit necondiţionat are cancer la pancreas. Când alergi cu ea în braţe din spital în spital pentru că ea nu mai poate să stea pe picioarele ei din cauza gleznelor foarte umflate care reţin apa. Când te uiţi în ochii ei şi vezi că ea speră că va mai trăi, dar tu ai rămas ultimul cu doctorul care îţi spune doar ţie:
“Dar ce, tu nu ştiai? Nu poate fi operată la vârsta ei pentru că nu se mai trezește din anestezie. Ocupaţi-vă de cele necesare, mai are 6 săptămâni maxim de trăit."
Când trebuie să scoţi banul pentru că pe umerii tăi pică toată responsabilitatea, toate teoriile sunt doar praf în vânt. Câţi bani ai în buzunar? De unde faci rost de restul? Probabil te împrumuţi, dar stai că nu e aşa uşor. Prima oară vei îndura ruşinea de a fi refuzat de 4 din 5 oameni cărora le vei cere bani. Apoi, oricum trebuie să îi dai înapoi.
Şi atunci te loveşte.
Cum am ajuns în situaţia asta? De ce nu am destui bani? Nu ajunge suferinţa pierderii unei persoane pe care o iubesc, mai trebuie să îndur şi ruşinea sărăciei şi a impotenţei financiare?
Atunci îţi răspunzi instant la întrebarea: “Contează banii în această viaţă?”
Dacă tu crezi că banii nu sunt importanţi, prefer să te las cu această convingere, dar să te ferească Dumnezeu să ai nevoie de bani ca să ajuţi pe cineva pe care iubeşti cu bani sau să trebuiască să îi îngropi şi să nu ai banii ăia.
Foamea o mai înduri, la fel şi lipsa hainelor de firmă.
Dar când moartea intră în joc, dă de pământ cu toate convingerile tale limitative.
Bunica mea îmi spunea de 3 ori pe săptămână “Când te angajezi? Ai carte de muncă?”. Nu, era răspunsul meu la ambele întrebări.
Dacă mă angajam şi aveam carte de muncă, cine ar fi avut grijă de bunica 6 luni de zile pe toată perioada cancerului? Nu mi-ar fi dat nimeni concediu sau bani în plus. Mi-am urmat vocaţia şi chiar dacă nu aveam bani, măcar am ţinut-o de mână şi a avut lângă ea pe singurul nepot. Altfel murea printre străini după o viaţă în care ea a avut grijă de soţ, fiu, nepot.
Uneori, e important să nu îi asculţi pe cei care te iubesc pentru că va veni o zi când tocmai din această neascultare vei putea să faci ceva bun pentru ei.
Şi dacă am putut să plătesc înmormântarea a 3 oameni pe care i-am iubit a fost pentru că mi-am luat destinul financiar în mâini ştiind că atunci când vine vremea, nimeni nu o să mă întrebe dacă am nevoie de ceva.
Concluzia de aici e următoarea:
E nevoie să te aduni şi să te gândeşti cum faci să ai bani atunci când va conta. Azi poţi să faci sacrificii pentru viitor, dar va veni o zi când singura întrebare care va conta este “Câţi bani ai în buzunar?".
Poate eşti o persoană spirituală şi consideri că lumea materială nu este importantă. Imaginează-ţi acum că ai putea să salvezi viaţa cuiva pe care iubeşti din toată inima dacă ai avea bani. Observi câte cereri de ajutor sunt pe Facebook? Oameni cu boli incurabile, terminale sau foarte costisitoare. Alina are nevoie de doar 50.000 de euro. Andrei are nevoie de 120.000 de mii de euro.
Bani pe care nici ei şi nici cei care îi iubesc nu îi au. Şi sunt şanse să nici nu facă rost. Şi Alin şi Andreea vor muri şi viaţa merge mai departe cu noi ăştialalţi.
Dar ghici ce? Dacă nu aveai convingeri limitative despre bani, dacă nu ai fi spus că “banii nu sunt importanţi”, dacă ai fi spus “am să învăţ cum se fac banii şi am să fac bani indiferent de sacrificii” poate acum puteai să mergi la bancă şi să salvezi viaţa cuiva pe care iubeşti.
Vrei să simţi putere sau neputinţă? La asta se reduce totul.
Despre promisiunile făcute nouă înşine
"Niciodată nu greşesc mai mult faţă de mine însumi decât atunci când am cele mai bune intenţii pentru mine" – Jacques Salome
Am să slăbesc, am să fac sport, am să petrec mai mult timp cu familia şi prietenii, am să mă reapuc de hobby-uri şi pasiuni.
De mâine, de luni, din ianuarie o să….o să….o să….
Când ne promitem lucruri şi nu ne ţinem de promisiune, încrederea noastră în noi înşine, scade. Cum ai putea să ai încredere în cineva care minte cum respiră?
Aşa cum îţi spuneam mai sus, moartea unei persoane pe care o iubeşti, resetează multe lucruri în viaţa ta, poate pe toate. Şi atunci descoperi ce penibil eşti în viaţa asta. Pentru că acum vezi lucrurile şi din perspectiva morţii.
În loc să trăieşti viaţa ce ţi-a fost dată pe pământ, tu alegi să mori în inima ta cu mult înainte să moară corpul tău.
Vrei siguranţă, vrei căldurică, vrei zonă de confort şi vrei să nu se schimbe nimic dacă se poate.
Ei bine, dacă lucrurile merg în mod firesc, toţi cei pe care îi iubeşti vor crăpa şi apoi urmezi şi tu. Şi nu mai rămâne nimic după voi.
Mai spune-mi o dată, de ce anume ţi-e frică?
De ce ţi-e frică să spui “te iubesc?”. Pentru că asta te face vulnerabil şi poate celălalt nu îţi va răspunde pe măsura aşteptărilor? Nu îţi face griji, oricum o să crăpaţi amândoi şi ocazia asta nu o vei mai avea. Poate prin moarte vei scăpa de ruşinea de a-ţi deschide inima.
De ce ţi-e frică să îţi urmezi pasiunile, să faci munca ce o iubeşti? Poate nu vei câştiga destui bani? Stai liniştit, făcând munca ce NU îţi place nu îţi va aduce mai mulţi bani. Dimpotrivă. Poate când vei vedea că după zece ani de muncă pentru patron tot e nevoie să iei bani împrumut ca să îţi înmormântezi bunicii şi părinţii, ai să îţi dai seama dacă merită sau nu să îţi urmezi vocaţia în viaţă.
De ce ţi-e frică să trăieşti clipa prezentă? Trecutul nu îl poţi schimba, viitorul e un mister şi este oricum opera ta prin acţiunile făcute ÎN PREZENT. Vrei să ai foarte multe regrete şi nici o putere de a le schimba peste mulţi ani de acum? Atunci caută siguranţa iluzorie în locul acţiunii de azi.
Ce trebuie să se întâmple ca să te deschizi complet în faţa clipei prezente? Nu ai înţeles că dacă eşti acum în viaţă este singurul lucru concret, real şi palpabil, aici şi acum? Doar acum poţi să iubeşti, să te bucuri, să simţi, să trăieşti. Doar acum. Şi acum. Şi acum. Şi nicicând altcândva. Doar acum.
Concluzia de aici e următoarea:
Când ai făcut o plimbare cu tanti cu coasa, atunci când moare cineva pe care iubeşti cu adevărat îţi dai seama că deşi mori și oricum nu îţi cere nimeni părerea, nu ai decât o singură putere reală.
Puterea de a SFIDA. Puterea de a râde în faţa întregului univers cu toate locurile lui în care viaţa nu poate exista. Puterea de a râde chiar şi în faţa morţii.
Am să mor şi eu într-o zi dar nu e azi ziua aia.
HAHAHAHAH :))) Bitch!
Azi, nu doar că nu e ziua când nu am să mor, dar e ziua în care voi face lucruri extraordinare. Azi e ziua în care mă voi depăşi puțin şi voi fi mai bun decât am fost ieri şi decât am fost în orice altă zi a vieţii mele. Am să simt viaţa din corpul meu prin bătăile inimii, prin aerul pe care îl trag în plămâni, prin febra musculară de la sport, prin emoţiile care trec prin corpul meu, prin sensibilitatea sufletului meu.
Azi sunt viu şi voi avea grijă să storc şi ultima picătură din ziua de azi.
"Cea mai mare îndrăzneală în viaţă este să îndrăzneşti să o trăieşti din plin" – Jacques Salome
Sunt sigur că mulţi dintre cei care citesc au pierdut pe cineva pe care iubesc sau s-au confruntat cu situaţii limită care le-au resetat ceea ce ştiau despre viaţă. M-aş bucura foarte mult să văd împărtăşite şi alte lecţii mai jos, în comentarii.
Indiferent cine eşti, ce trecut ai avut, ce cred alţii despre tine, în personalitatea ta stă un potenţial care poate fi materializat în lucruri fantastice. În 5 ani de muncă poţi realiza tot ce visezi şi în 10 ani nu îţi va veni să crezi că eşti tot tu. Iar catalizatorul cel mai puternic pentru dezvoltarea personalităţii şi valorificarea potenţialului într-un ritm cât mai alert este vocaţia.
Pentru a te ajuta în drumul tău spre descoperirea și valorificarea vocației am pentru tine cartea Impulsul pentru vocația ta – Fă ce îți place și câștigă bani din asta, descoperindu-ți vocația.
Pera aspera ad astra
Pera Novacovici
68 de răspunsuri
Un astfel de articol iti da reset ,chiar daca nu ai pierdut pe cineva!!!
Asta cam asa este. …
cred in tot ceea ce spui-de cand te -am cunoscut mi-am schimbat foarte multe in sistemul de gandire.mai gresesc..dar sunt om si eu;)e adevarat ca prietenii buni si acei carora le pasa de noi ni numaram pe
degete:(UNEORI NU NE AJUNGE O MANA:(
vroiam sa scriu ca ne ajunge o mana:(
Am inceput sa invat informatica , din cauza ca am nevoie de bani.Sunt intr-o situatie asemanatoare cu mama mea + traim in romania,asa ca trebuie sa te ‘porti frumos’ cu medicii…practic ,am ajuns sa mi se rupa de toate parerile proaste ale lumii ca nu as fi destul de bine imbracat sau orice alte superficialitati si ma concentrez sa schimb situatia financiara…motivant articol…
Am citit de 2 ori si mai citesc de inca 2…ca bine zici Pera..
Mi-ai dat reset la viata.
Mereu îi spun soțului meu când se urcă la volan și calcă cu piciorul pe pedala de accelerație, vezi dragă că nu ne-am făcut testamentul și nici bani de înmormântări nu avem ,uită pe ăștea de la pompe funebre, cum vrei să devi clientul lor, că nu avem suficienți bani tu stii ce scump e un sicriu?
Ar trebui sa-i faci o asigurare de viata beton (te ajut aici daca vrei!) pentru ca, deobicei, barbatii sunt „cocosi” si tot ei ne lasa singure pe lume cu o gramada de probleme pe cap. Cu asta ma lupt in fiecare zi pentru a schimba ceva!
Draga Pera
esti brutal de sincer ca un dus cu gheata , care te scoala si din morti,
A murit tatal meu vitreg care m/a crescut chiar cand vroiam sa dau comanda la fabrica de bani,
fiind o personalitate alfa am activat cardul de credit , am cumparat ceea ce a fost necesar , inclusiv am comandat cartea, am trimis bani in anglia, dar cel mai mult ma doare sa nu moara si mama mea, tocmai acum cand trebuie sa /l sustin pe fratele meu si pe fiica mea care a terminat in anglia studiile.
In rest mi s/au parut exagerate obiceiurile privind inmormantarea.
Am facut si noi ce/am putut si cat am putut, cel putin inainte de a muri si/a dat seama cat de mult a gresit ca nu ma lasat sa invat, cand eram copil.
Crezi ca un sobolan sau mirosul lui m/ar fi ingrozit vreodata, puneam mana pe matura si i/as fi dat pe cocoasa, de nu ar mai fi calcat in bucataria mea.
Cand eram mica in clasa a 4 , cand salcamii inflorisera, fiind o maimuta autentica, mi/am pus coarda in gat , am urcat in copac fericita , am mancat flori de salcam, am admirat copacul plin de flori , foarte fericita dupa cat am petrecut in copac, am sarit (pentru ca eram o fire energica si atrageam tot soiul de situatii neprevazute) si nu am avut rabdare sa cobor din acel copac ci pur si simplu am sarit , iar capetele corzii care erau din lemn, s/au prins in scoarta copacului, si cu burta plina de salcam, cu corda agatata de copac am ramas suspendata de copac, doar prezenta de spirit sau instinctul de supravietuire sau pur si simplu copacul nu a vrut sa ma aiba pe constiinta, am bagat doua degete in latul pe care il formase coarda in jurul gatului meu, deja tremuram ca un catel ud in ploaie, inima imi batea de plecase din locul ei , iar creierul imi zburase din cap, atunci o putere extraordinara m/a ajutat sa urc in copac sa scot cele doua capete ale corzii. Cand am coborat din copac tremuram , aveam o frumusete de colier in jurul gatului, iar ceea ce ma salvat au fost cele doua degete care mi/au aparat traheea, crezi ca eu stiam ce as fi avut de facut , nu, dar ceva ma invatat, si crezi nu am mai mancat salcam sau nu am urcat in copac , ei as, si nu am cazut niciodata din copac.
Prieteni avem peste tot de la flori, copaci, animale si chiar noi insine , dar noi oamenii ne credem superiori si atotputernici
Cu drag Cami
bunà. intrebarea de baraj este ce faci cand iti moare logodnicul, dupa ce ati trait impreuna 10ani fericiti si super fericiti, desi faceai meseria care iti place si ai facut bani pentru 1.000 inmormantari ?? atunci ce faci ? cand ai avut totul si s-a naruit? ce lectie trebuie sa tragi?
Cred ca cea mai in masura sa ne spui lectia esti chiar tu.
Intradevar ca moartea iti reseteaza anumite valori si pana la urma toti o sa crepam. Si da…desi mi-e rusine sa recunosc… nu am bani de propria inmormantare. Ce sa mai vorbesc de bani pentru restul. Intotdeauna mi se parea o prostie ideea ca trebuie sa ai bani de propria in mormantare dar acum mi-am schimbat putin perspectiva. Si sunt asa un ticalos cu cei care ma iubesc cateodata desi daca stau bine sa ma gandesc numai ei m-au ajutat atunci cand chiar am avut nevoie.
Banuiesc ca ar trebui sa incep sa incep sa-mi traiesc viata si sa nu mai stau la TV sa ma uit cum o traiesc altii. Foarte tare articolul tau…ii ca o palma de trezire. Ce mama dracului fac? Ma complac in lucruri marunte si in mediocritate. Mersi de articol!
Vinde-ti TV-ul urgent.
Da asa este, perfect adevarat! Am avut si eu doua pierderi in viata pe mama si pe frate. Amandoi au murit de cancer. Mai intai fratele si apoi la un an mama. A fost groaznic. La fel m-am lovit de aceleasi probleme exact ca in acest articol insuficienta banilor si sistemul medical din Romania de tot rahatul bataie de joc. Fratele avea 24 de ani si s-a chinuit enorm deoarece nu i s-a dat morfina si mi-l daduse acasa deoarece doctorii mi-au zis ca trebuie sa se refaca pentru a fi bun de citostatice si el avea metastaza. Nici macar nu au avut bunul simt sa-mi spuna ca nu se mai poate face nimic pentru el. Dupa multe scandaluri facute prin spital mi-au dat niste plasturi avand o anumita substanta in ei care il adormea continu pe pacient in loc de morfina sa nu mai simta durerile ingrozitoare. Un sistem de tot rahatul! Credeti-ma ca iadul si raiul este aici pe pamant! In acele zile din viata mea am trait alaturi de fratele meu si credeti-ma ca am simtit iadul. Cu mama mea a fost la fel doar ca nu am putut sa fiu langa ea datorita serviciului. Cu ea sa chinuit tatal meu si bunica (mama ei).Fratele meu a decedat la Bucuresti iar mama mea la Galati. Parintii mei se mutasera aproape de Galati cu ani in urma dupa 25 de ani de trait in Bucuresti. Au vrut o viata linistita departe de aglomeratie si stres. Neavand bani e foarte greu. Binenteles ca fiecare dintre noi are firul vietii limitat se termina cand nu ne asteptam si indiferent de cati bani vom avea cu soarta nu se poate pune nimeni dar avand o situatie financiara buna putem sa facem tot ce trebuie pentru acel om, putem sa-i oferim conditii bune pana-n ultima clipa si binenteles vom avea constiinta impacata ca am facut tot ce se putea.
Cristi, imi pot imagina doar partial prin ce ai trecut. Cancerul bunicii mele fiind la pancreas avea proprietatea ca ii amortea sistemul nervos si nu a avut dureri mari decat cu 1-2 zile inainte de moarte. Dar imi pot imagina ce ai trait cu fratele tau fara morfina. Fii tare si hai sa ne facem datoria fata de noi si cei din jurul nostru. respect
mi-au dat lacrimile…
Destine si destine afli citind carti sau „citindu-i” pe oamenii din jurul tau!
Un alt destin a fost al parintilor mei minunati, care, m-au sfatuit 3 ani sa nu ma marit cu EX-ul si nu i-am ascultat.
L-am iubit pe cefalopatul etilist, cum nu s-a scris o carte si l-am luat de barbat, nestiind ca e alcoolic din neam!
Acum 45 de ani, fata nu se ducea in satul lui sa faca cercetari…., ca-i ieseau vorbe!
Concluzia de aici:
E fffff. BINE sa ascultam de parinti, intrucat au experienta vietii.
L-au vazut imediat ca e alcoolic, dupa nas si obraji si….nu i-am ascultat!
Am inceput sa traim mariajul oficializat ca in acele vremuri( eu – fecioara, apoi, logodna, Altar, iar Nunta facuta de tata si de mama !
Peste 10 luni am nascut si, har Domnului ca am stat la parintii mei 8 ani, ca ne-au ajutat cum nu pot spune.
Apoi, ne-au inscris la OCLPP si au dat rata la apartamentul in care ne-am mutat cu 2 copii.
Niciodata, cat am fost „proprietari”, n-am stiut ce salariu are „avortonul” de sot al meu!
„Tineam casa” numai eu, dar ajutata sufocant de parintii mei.
Atat de mult m-au ajutat, atata de mult si-au dat, si ultimul LEU pentru noi, incat, daca eu nu eram un copil adevarat, ii ingropa Primaria, deoarece nu mai aveau 1 LEU de-o parte, pentru boli si inmormantare!
Eu i-am inmormantat cu banii mei (sora mea, f. bogata, dar maritata cu un nemernic, murise cu 1 an inainte!(„Domnul sa-i tina in dreapta Sa, pe toti 3!”), intrucat sora nu mai era, sarmana!
Am avut norocul sa am bani dupa Revolutie, castigati cinstit, ca se daduse „Plata cu ora” si imi luasem ore „zi-lumina”, ca aveam ambii copii studenti si voiam sa le ofer o studentie confortabila, d.p.d.v. al banilor, ca meritau; erau si bursieri, dar pretentiile crescusera.
La ora actuala, am doi copii ACASA, in RO si nu ma credeti ca nu mai prididesc cu…”cotizatul”, si acum( din Pensie, de data asta, care e suficienta, fiind DIVORTATA de copii, inca de acum 8 ani; nu mai are cine sa-mi BEA si ultimul banut! ), dupa ce au casa, familie, copii, dar….sunt Bugetari si tooooooo-ot asteptam o alta grila de salarizare pentru MEDICI !
Concluzia mea:
Eu spun mereu: „Pe lumea cealalta, am 10 Conturi, insa AICI, n-am 1 LEU, dar am doi COPII minunati, care ma iubesc si ma respecta, cum n-am vazut la alta lume!
O sa ziceti ca ma respecta, ca le dau bani cu nemiluita!
OK, dar n-aveti dreptate ! Se vad copiii iubitori si respectuosi ! Le ia, si lumea, seama!
Primul semn de iubire sufocanta a fost acela ca au refuzat sa plece in SUA ori in CANADA, unde se afla toata generatia lor, „de aur”!
Au spus sa nu pleaca sa ma lase singura, cu un sot cefalopat, mai ales ca eu aflasem ca am Diabet 2 , HTA etc.
Acum, mie imi pare nespus de rau ca n-am fost categorica „sa-i gonesc in lume” ca sa scape de acest sistem nemernic, in care am lancezit 25 de ani!
Ma gandesc, acum, si la cei 4 nepoti! Ce vor face in RO, daca viata nu ia o alta turnura???
Concluzia: Stau fff. linistita, intrucat bani de inmormnantare vor primi copiii de la Stat.
Problema cumplita este numai si numai daca ma voi imbolnavi; ca e nevoie de BANI!
Cred nespus de mult in Dumnezeu si sper sa nu le fac prea multe necazuri, eu, care niciodata nu i-am suparat pe copiii mei cu ceva!
De asemenea, am lasat, „cu limba de foc”, Dorinta sa fiu data spre ingrijire (daca voi fi „leguma”) , unei femei amarate, dar credincioase si curate, pentru ca nu vreau sa le complic viata, stand bolnava, pe capul lor si neaparat va trebui sa ma asculte !
Doamne, faca-se voia Ta!
Doamne, ajuta-ne pe toti!
V -am admirat sinceritatea dumneavoastră ,doamna Ana! Articolul scris te ,,resetează” cu siguranța!…Comentariul dv. m-a impresionat! Sunteți foarte puternica! Uneori in viata avem nevoie doar de o alta perspectiva…
o trezire din toata finta ne da acest articol,acum sa tinem si cont cu adevarat..
Articolul in sine te reseteaza!M-a pus pe ganduri.Felicitari pentru articol!
Multumesc
Eu am avut bani de inmormantare pentru fiinta pe care o iubesc cel mai mult, pe mama mea, insa nu am avut bani 1 an de zile, cat am umblat pe la Fundeni, unde doctorita de la chimioterapie tipa la ea, la fiecare ”tratament”, pentru ca nu avea 50 lei sa-i bage in buzunar. N-am simtit atata umilinta si atata neputinta in viata mea! Nu pot sa inteleg cum poti sa pretinzi bani, sa conditionezi actul medical, sa iti tratezi cu atata scarba pacientii pentru care stii sigur ca sansele de supravietuire sunt minime.
Sa ma ierte oricine, dar iar nu pot intelege cum de se cer zecii si sute de mii de euro pentru Andreea si Andrei ( exemplele ipotetice date de tine, Pera, mai sus ) ca ”sa le salvam viata..”. Ce le ofera frate acestor oameni, ce tratamente, ce explorari, care sa coste atat? Stiinta medicala e aia care este, limitata, peste tot in lume…
Numai cine nu a trecut prin drama pierderii unei persoane dragi, nu poate intelege tot procesul de zdrobire efectiva a fiintei sale, acea fiinta la care ai lucrat, ai slefuit-o ani de zile cu principii, cu teorii care mai de care, cu filozofii care nu mai fac cat o ceapa degerata in fata mortii. Abia atunci iti dai seama cat esti de mic si neinsemnat pe acest Pamant si, daca mai pui peste asta si neputintele legate de bani, garantat iti da cu minus.
Cred ca toata ”filosofia” legata de relatia ta cu banii decurge de fapt din ceea ce vrei sa fii in aceasta viata: daca vrei sa fii mama iubitoare, creatoare de 5 copii si 7 nepoti, daca asta e telul tau suprem in viata, ok pentru tine, dar sa stii ca tot o sa ai nevoie de bani.
Daca vrei sa fii spirit liber, sa creezi, sa te plimbi, sa experimentezi, tot o sa ai nevoie de bani. Ne place sau nu, am ajuns intr-o perioada in care viata, implinirea, neimplinirea, moartea depind de cati bani ai in buzunar, asa cum zice Pera.
Important e cum te simti tu, in acele ultime clipe, tu cu tine in fata, intrebandu-te daca esti multumit de ce ai lasat in urma, daca ai extras tot ce se putea cu resursele pe care le-ai avut la dispozitie si, important este ce simt cei care raman sa traiasca in relatia cu tine, daca vor continua sa se raporteze la ceea ce erai si faceai sau te uita dupa 3 saptamani. Cam asta ramane dupa noi, cred!
Buna! Felicitari Foarte bun articolul, exact ca un dus rece. Cred ca sunt foarte putin oamenii care economisesc pentru asemenea situatii, majoritatea merg pe premisa ca nu se va intampla tocmai lor asa ceva. Si apoi din nimic nu poti sa economisesti nimic. De exemplu eu la ora actuala mai am 5 lei in buzunar, dar am invatat sa nu imi fac griji pentru bani, daca am nevoie de ei vor aparea de undeva.
Eu am o capacitate bună de diferențiere a sinelui si nu sunt atasată de nimeni din familia mea. Asta pentru că asa am fost obișnuită din totdeauna deși am 44 de ani nu îmi amintesc ca tatăl meu să mă fi atins sau să-mi fi zâmbit vreodată sau să fi trăit cu el sau cu mama stări afective pozitive. Cu cât sunt mai departe de ei cu atât mă simt mai bine. Nu sunt o victimă nu am jucat niciodată acest rol ci am constientizat că nu poti iubi pe cineva care îți arată indiferență și dispreț oricât te-ai strădui.
Maria, ai grijă să nu ajungi ca şi părinţii tăi !
Cutremurul de azi ne-a dat reset creierului! La ce bum sa alergi sa achizitionezi tot felul de bunuri, care oricum vor fi depasite, cand intr-o secunda putem muri fara lumanare si vom pierde tot! Buna resetare am trait!
Am avut parte de un astfel de reset dupa ce m-am despartit de persoana iubita.Toate lipsurile mele le-am simtit dupa cateva luni de la despartire.Desi am 23 de ani am constientizat ca toate valorile si principiile mele de viata veneau din exterior.Nu stiam de ce simt golul interior … nu mai aveam nimic deci nu puteam sa fac nimic (chef de viata , nu aveam motive sa ma intalnesc cu prietenii , m-am retras usor din societate , mi-am pierdut increderea in mine ) .
Acum dupa ce am constientizat toate aceste lucruri increc sa creez o „fundatie prioprie si autentica” ,
Intrebarea mea este.care ar fi modul(pasii) recomandati de tine pentru a imi incepe viata din nou ?
cauta pe youtube filmul „the shift”
Multumesc pentru recomandare , mi-a fost de folos. La randul meu recomand tuturor celor la care le-a ajuns cutitul la os si vor sa faca o schimbare .
pur si simplu wow… 🙂 nu am trecut prin ceva chiar similar, dar e lesne de observat cati oameni iti sunt alaturi la greutati si e foarte elocvent, cred ca toti am vazut asta in propria noastra viata la un moment dat, si poate ar fi cazul sa ne privim si noi pe noi insine si sa vdm cand am fost si noi aia raii… 😛 dar merci, mie mi-ai deschis ochii cu articolul asta si imi place foarte, foarte mult cum scrii, transmiti incredibil de bine mesajul.. 🙂
ah da, si eu am ridicat telefonul… 🙂
Citesc cu interes toate articolele.Multumesc
pentru tot ceea ce ne daruiesti, sa devenim mai buni, sa ne iubim mai mult , sa ne gasim vocatia, sa ne trezim practic…
Am stat intr/o sala de terapie intensiva 4 luni cu mama si fratele meu in coma.In jur altii mureau pe capete iar Doamna cu coasa ranjea coltii alungand din inima unei tinere de 28 de ani toata speranta….si totusi au iesit din coma …mama a mai trait 17 ani iar fratele meu este casatorit si are 2 copii…Acele luni de „universitatea vietii” m-au forjat incredibil…inca mai simt dimineata cand rasare soarele o fericire instintiva in suflet ca sunt vie si mai am o zi …de facut , de iubit , de ajutat, de trait la intensitate maxima.
..sa multumesti soartei ca te-a tarat prin spitale si te-a tavalit prin aceste experiente …ei da ..multumesc ….n.as schimba nimic…sau poate mirosul de betadina care m-a urmarit ani de zile !
Simona
„Am sa mor si eu intr-o zi dar nu e azi ziua aia.”
Mi-ai amintit de un citat din Game of Thornes: „There is only one god, and his name is Death. And there is only one thing we say to Death: ‘Not today’.”
MULTUMESC UNIVERSULUI ca ti-a dat inspiratie sa scrii articolul!!! M-am recunoscut in multe lucruri doar ca eu inca nu-i chip sa ies din cercul inchis impus de societate, sa traiesc independent financiar, sa fac ceia ce-mi place si sa ma bucur din plin de viata… Asemenea articole ma motiveaza mult si sper ca intr-o zi sa pot impartasi succesele si sentimentele pozitive… Succes la toata lumea!!!
Interesant titlul, socant ! Denota o educatie speciala 🙂 !
Asigurare de viata.
Si in rest, de alegerile pe care le facem, suntem raspunzatori.
Imi place cum tai in carne vie , direct , crud si plin de umor ca viatza este undeva pe franghie intre frica si fericire ! Fiecare sa aleaga din articol ce i se potriveste ! Multi avem experientze similare pe anumite portiuni de viatza , dar ce mai conteaza ce a fost, conteaza ce am devenit !
Cand esti mare, ai curajul sa spui cat ai fost de mic , cat esti mic nu stii unde sa te ascunzi de tine dar te-ajungi mereu din urma oriunde te ascunzi, dai cu tine de pamant de cate ori este nevoie, ca sa nu mai fugi si sa te vezi „mare” , ca apoi sa devii intradevar mare !
Dureros de adevărat . Un articol valoros! M- a ” scuturat ” bine acest articol. Multumesc ca l- ai scris!
Un articol foarte dur dar care mi-a dat un sut in fund sa fac ceva cu viata asta a mea si sa nu mai aman.
Am citit si am plans……………..
De-ai stii ,domnule Pera,cat de bine te-am inteles,iti simteam vocea vibrandu-mi in inima!
Eu am ales sa plec din tara tocmai pentru ca am trecut prin multe din cele citite in articol.
Citesc des articole de pe blog ,insa acesta a fost de departe,cel mai „viu” ,am simtit ca ma zguduie din temelii.
Cata intelepciune poate naste suferinta…………..
Respect!
Mulțumesc
da…am trait si eu ceva asemanator….mi-am ingropat ambii parinti. La 22 de ani cand ai viitorul in fata …te trezesti de fapt ca realitatea e alta si iti da o palma (mama bolnava de cancer) fara bani si nici prea multe sperante din partea medicilor. S tot asa …..deci stiu si inteleg….dar nu ma inteleg pe mine de ce nu reusesc sa trec ma departe…
https://nicolae2u.wordpress.com/
Cred că prin terapii de şoc ( moartea cuiva drag ) putem avea şanse crescute de a ieşi mai repede din starea de letargie în care ne complacem să plutim în derivă. Şi atunci de ce să aşteptăm să vină peste noi un astfel de şoc ? Probabil că nu realizăm, că suntem tâmpiţi ! Excelent articolul ! Mie personal mi-a plăcut foarte mult fraza ” uneori, e important sa nu ii asculti pe cei care te iubesc pentru ca va veni o zi cand tocmai din acesta neascultare vei putea sa faci ceva bun pentru ei „. Am pus ghilimelele să nu vină Ponta din Dubai să-mi pună mâna pe umăr şi să-mi spună : bine ai vnit în clubul meu !
Am citit acest articol si zici ca am dat cu capul de perete.Mi-a rascolit muuuulte amintiri……… In urma cu trei ani, parintii mei au plecat in concediu. N-au apucat sa se bucure de acea vacanta mult dorita pentru ca un dobitoc i-a omorat pe amandoi intr-un accident cu multe semne de intrebare( procurorul de caz a scris ca i-a luat declaratie lui tata dar tata a murit imediat dupa impact!?) . A trebuit sa rezolvam, pe bani grei, in primul rand intoarcerea acasa (5.000 lei doar sa-i scoatem de la morga din Constanta. Afaceri banoase ale tovarasului Mazare. Ni s-a spus ca daca nu cumparam cele necesare de la magazinele”X”, vom sta la coada sa le luam cenusa). Slava Domnului, cu ce am avut noi si cu ajutorul prienenilor nostri si ai parintilor nostri, am reusit sa facem inmormantarile.
Cosmarul cheltuielilor nu s-a oprit aici. Am ramas sa avem grija de bunici, parintii mamei care aveau impreuna pensii de 700 lei ( bunicul avea 91 ani si bunica 81 cand a murit mama, singurul lor copil).
Dupa fix doi ani, a murit bunica si dupa inca 6 luni si bunicul.Deci, in doi ani jumate am inmormantat 4 dintre cele mai dragi fiinte…….
Sa-i ia naiba de bani ca si daca ii ai si-ti ingropi oamenii dragi, esti al naibii de sarac.
Pentru inmormantarea proprie exista asigurarile ( casco pt persoane), de banii ramasi trebuie sa ne traim viata, sa ne-o facem mai frumoasa. Si cand spun frumoasa, nu ma refer la masini scumpe, vile, piscine, toale de firma, bla,bla……….
Buna Pera,ca de fiecare data mereu astept sa postezi noi articole pe blog si de data asta am citit cu mare drag articolul tau despre acest subiect.Am avut „ocazia” sa traiesc si eu aceasta experienta neplacuta este vorba de tatal meu (idolul oricarui fiu). A inceput totul de o nenintelegere intre parintii mei,dupa care a urmat si divortul unde tata efectiv a clacat itnrand intr-o stare de depresie pot sa zic incurabila,dupa aceea mama a plecat in straintate am ramas sa ma mut cu fratele meu mai mare in chirie.de cand am terminat studiile (din pacate nu am avut banii suficienti pentru a merge la o facultate) am inceput sa muncesc si tot ce imi doream in casa in momentul in care paseam pragul usii, ambianta sa fie una pozitiva,ca de fiecare data parintii mei sa fie cu zambetul pe buze in momentul in care fiul lor cel mic a ajuns acasa dupa o zi intreaga de munca,insa tot ce primeam in schimb era cearta,bataie.Sa revin la ce voriam sa spun,in momentul in care ne-am mutat in chirie din nefericire am ajuns in casa iar tatal meu venea seara de seara in fata geamului beat in gura (scuze de expresie) blestemand tot ceea ce sa intamplat in vietiile noastre,vina a zburat odata ba pe mama odata ba pe noi,intr-o seara am ramas singur acasa iar dupa miezul noptii (eu dormind) am auzit zgomote la geam,pur si simplu m-am trezit si tremuram ca un copil de 3 ani caruia ii este frica de acul de seringa.Pur si simplu mi sa rupt sufletul cand propriul meu tata sa rugat de mine sa-i dau o cana cu apa rece si o felie de paine sau un fir de tigara,2 ani de zile a fost ca si propria mea umbra,traiam sub o presiune de neimaginat,asta asa a continuat 2 ani de zile dupa care a avut un accindent oribil si a murit (pot sa zic ars de viu) iar medicii de la spital nici macar sa se strofoace sa-i dea o mana de ajutor,neavand venituri,aratand in ultimul hal,ca si un om al strazii au refuzat sa incerce sa faca ceva pentru el.Cand am fost la el ultima data sa-l vad la spital asistentele zaceau frumos in departamentul lor razand in hohote in timp ce eu pe holul spitalului aruncand lacrimi ici – colo.iar tatal meu era tinut in viata datorita unui „dispozitiv bagat ln priza”.Dupa cateva zile am primit dimineata la 6 inainte de a merge la munca,ca tata a decedat,in acel moment am simtit ca sa daramat cerul peste mine,ca dupa acesta la inmormantare sa avem parte de 2 tabere :),neamuri care atunci cand eram mic ma stergeau la c** nu au fost in stare sa vina sa ne spuna 2 – 3 cuvinte,fratele tatalui meu se plangea ca nu au bani,cum sa facem,de unde sa facem rost de bani dupa care am spus cu fratele meu „nu va faceti griji,vom rezolva impreuna” pana ce eu cu fratele meu ne-am imprumutat de la prietenii,colegii de la firma unde lucram au facut o cheta si mi-au dat un plic cu o suma mica de banuti ,insa importanti si de apreciat gestul lor,ca in ora socotelilor fratele lui sa ne spuna ca au doar putin de dat (le-am spus nu-i nici o problema si putinul e suficient uneori,intentia conteaza) ca dupa ce a trecut mai putin de o luna de la inmormantare sa ne comunice ca i-au cumparat o masina varului meu.
Atunci am realizat (si cum e vorba aceea : prietenii ii alegi,insa neamurile nu) cat de cruda poate fi viata si mai ales oamenii din ea.
De ce de multe ori depindem de bani ?? Oricati bani ai avea,sa te stergi cu ei la fund,in mormant nu vei duce din ei nici macar 1 leu.
Tot respectul pentru tine Pera,
Si mai astept articole noi 🙂
Numai bine
Am vazut atatia oameni murind in jurul meu lucrand in spital incat credeam ca am devenit indiferenta .Am vazut persoane apropiate dandu-si ultima suflare(bunica bunicul unchiul ) cand eram chiar mica(bunica a murit in camera cu mine cand aveam 12 ani).
Acum doua luni intr-o zi obisnuita de duminica am vazut cel mai cumplit lucru posibil: eram la volanul masinii cand un autobuz a lovit chiar in dreapta mea o fetita de 7 anisori si pe mama ei.Mama ei a fost transportata la spital dar fetita a murit in bratele unui paramedic la un metru distanta de mine.Am si acum in minte imaginea aceea cu corpul ei micut si fragil si fata plina de sange.In acel moment au disparut toate grijile,toate complexele,toate nimicurile zilnice si mi-am dat seama ca exista limite doar in mintea mea,ca totul are o rezolvare in afara de moarte.
Dupa acest episod pot spune ca NU IMI E FRICA DE MOARTE…IMI E FRICA CA NU AM TRAIT SUFICIENT deorece multi ani la rand am existat doar si e timpul sa traiesc.
e inportant sa fi constient ca traim si avem sentimente ,dar e inportant sa facem ceva in viata sa ne valorificam sa traim din plin ,si sa nu uitam de cei dragai sa dam stafeta mai departe cea cu valori materiale si cele sentimentale ,asta e menirea noastra .
O intrebare foarte buna pt a-ti vedea prietenii e atunci cand te afli in situatii limita si te gandesti care e omul care m-ar ajuta neconditionat? care ar lasa 1 milion de euro pt a ma ajuta, care ar da cu piciorul unei partide de sex desi e virgin , care aproape ca si-ar pune viata lui pe tava mie? 🙂 si atunci, daca suntem sinceri cu noi , o sa vedem ca stam cu telefonul in mana si nu avem decat 2,3 oameni de sunat. totusi, e o bucurie ca avem pe cineva, dar s-ar putea ca si ei sa fie in aceeasi situatie ca si tine…. Drept urmare, numai tu te poti ajuta! Investeste in tine, fii fericit ca astfel sa poti darui si altora fericirea ta! 🙂 Numai bine ! Si niciodata sa nu ne oprim din a face lucruri bune! (=”Bene agendo, nunquam defessus” – Joe Vitale )
Mulțumesc
E extraordinar ce ai scris! Atat de multa delasare, critica si frica exista in mintea mea de atat de mult timp incat tind sa cred de multe ori ca sunt un nimic, ca sunt o povara pentru familia mea si nu am nici un motiv pertinent sa traiesc de fapt desi sunt tanara(28ani).De aceea ma simt trista f des, mananc necontrolat, dorm haotic si nu am stabilitate financiara. Cand a murit una dintre cele mai bune prietene la varsta de 23 de ani m-am schimbat. Atunci mi-am pus intrebarea ce rost are viata. Atunci am ramas si fara job si m-am despartit si de marea mea iubire. Nimic nu are sens pt mine de 5ani. Nu stiu sa lupt, sa am grija de mine, sa am incredere in mine. Nu ma mai atinge nimic. Acum 4 ani mi-a murit in brate matusa care a suferit de cancer mamar…i-am auzit ultima suflare…nu am simtit nimic in acele secunde!Nu am plans deloc….nu m-am panicat. Ce e in neregula cu mine? De ce nu pot gasi in mine un motiv frumos de a trai? De ce am impresia ca imi trebuie sot, copii, casa si masina pentru a simti ca viata merita?
Felicitari pentru cele scrise mai sus. Le-am citit ca pe o confesiune. Am stat „pe net” toata ziua si am citit o gramada de chestii scrise de o gramada de oameni, dar cand am dat peste cele scrise de tine a trebuit sa imi fac curaj sa citesc. De ce avem timp sa ne umplem viata cu atatea prostii si sa evitam lucrurile care conteaza? Nu cred ca te poate pregati nimeni pentru lucrurile prin care ai trecut. Aproape fiecare dintre noi a patit cate ceva similar si da, abia atunci se vad cei care se trezesc „din betia vietii” ca sa iti fie aproape. Nu vreau sa mai adaug nimic. Numai bine!
Doamne Dumnezeule,tu Pera tu esti?am vazut eu la epic show ca tu esti….mai ce era sa ne pacalesti…cum nu stiti?PERA ESTE NOUL GRINTCH…care sa saturat de furat Craciunul si acum se ocupa de dat sfaturi deprimatiilor pe internet…..
Poate ca tu esti un deprimat care incearca sa-si ascunda cacatul, iar Pera ti-l tot arata cu ‘degetul….
Alisa lasă-l, nu-ţi pierde timpul cu idioţii. Şi pe mine m-a deranjat, dar tocmai indiferenţa pe care o primeşte de la toţi ceilalţi îl afectează mai mult decât toate eventualele „graţii” primite.
Mda..incerc sa ascund o tona de cacat in gura cascata a celor care il venereaza pe acest frustrat numit Pera…asa ca hai…AAAAAAAA…gura mare ca vin cu basculanta 🙂
Te citesc de mult timp. Este cel mai tare articol pe care l-ai scris. Si cel mai real. A fost ca un dus nu rece, ci cu gheata! Felicitări !
Buna ziua, inteleg mult prea bine ce ati simtit (din pacate). Am fost crescuta atat eu cat si fratele meu de bunici materni pe care i am pierdut mult prea devreme. Primul pe care l-am pierdut a fost bunicul, un om cu un caracter foarte puternic urmata de mama mea la o distanta de 3 ani. A fost total neprevazut si ca si articol intrebi in stanga si in dreapta de bani fara rusine iar la 1 an bunica materna. Desi facem parte dintr-o familie cu caractere puternice cred ca ne a fost foarte greu sa acceptam si suferintele ( nici pastile puternice impotriva durerei nu mai faceau fata) tatalui nostru timp de cel putin 2 ani. In cele din urma stingandu-se in urma cu 2 luni ramanand cu o sumedenie de datorii in urma.
Acum ma intorc la mine si incercand sa o iau de la inceput, sa fiu un alt eu pas cu pas. Sa aveti o zi exelenta :*
Cutremurator de adevarat,realnente tu schimbi orizonturi!
Multumim ca existi!!!!
Pera, imi place ca esti foarte incisiv si spui verde in fata. Presupun ca printre putinele moduri prin care mai poti ajunge la inimile majoritatii oamenilor, in ziua de azi.
Atunci cand pierzi o persoana iubita, intr-adevar esti pus fata in fata cu proprille convingeri.
Ce conteaza cu adevarat? Bani? Faima? Masini, femei? Toate astea vor deveni praf si pulbere,
mai devreme sau mai tarziu.
Cand pierzi pe cineva iubit, esti fortat sa renunti la tot ce e fals in viata ta,
si sa traiesti cu ce a ramas, dar e autentic, indiferent ce o sa creada „lumea” despre tine.
Multumesc pentru ca ai impartasit aceasta poveste personala.
Foarte reusit articol si foarte adevarat. Merita citit o data si inca o data…si in fiecare zi poate….. atunci cand am uitat…. cand spunem ca durerea a trecut, ca viata merge inainte si de fapt nu facem decat sa ne ascundem ca strutul de emotiile pe care le-am simtit in momentele de terzire la realitate, in loc sa cautam sa rezolvam cauzele care au dus la acele emotii atat de dureroase- de ce am suferit asa mult si ne-am simtit singuri pe lume cand am pierdut pe cineva? pentru ca aveam poate doar falsi prieteni, de ce nu am avut bani? pentru ca i-am ignorat mintindu-ne ca nu ne trebuie in loc sa avem curajul sa infruntam greutatile necesare pentru a-i obtine, s.a.m.d.
De ce preferam sa uitam?- pentru ca e mai usor. De ce ne doare asa de tare atunci cand viata ne trezeste la realitate?- pentru ca platim factura pentru calea usoara pe care am urmat-o pana atunci. Ce ar trebui sa facem? In nici un caz sa uitam iar si iar, sa inchidem ochii sperand ca maine va fi mai bine, ca se va intoarce soarele pe strada noastra. Ar trebui sa nu mai fugim de emotiile noastre ci sa le cautam cauzele. Doar asa ele vor pleca si nu se vor mai intoarce. Altfel ele nu vor face decat sa creasca tot mai tare si sa ne manace pe dinauntru precum viermele roade un mar sau precum caria strica un dinte. Daca ne ascundem de nevoile noastre, de ceea ce suntem cu adevarat, deci si de vocatie, de fapt nu traim in integritate, de fapt ne mintim singuri si asta ne omoara putin cate putin.
Simtim de multe ori durerea, simtim de multe ori ca ne-am trezit parca din adormire, dar apoi uitam iar si iar….pentru ca vrem sa ne fie usor. Si e ok sa vrem asta. Nu zice nimeni sa fii nebun sa vrei sa iti pui pielea la saramura. Dar nu cumva ne inselam si de fapt doar credem ca alegem calea mai usoara cand in realitate o alegem pe cea mai grea, pe care care nu duce unde vrem cu adevarat sa ajungem??? Sa iti urmezi vocatia, doar pare mai greu, doar pare o nebunie, sa nu faci mereu ce iti spun ceilalti doar pare gresit. Pentru ca noi pastram in inconstient tipare gresite, care ne spun ca e mai probabil sa nu reusim, sa ceilalti stiu mai bine decat noi insine, ca a alege ceea ce simti implica riscuri si suferinte. Si aceste tipare ne vor face mereu sa ne indoim, pana cand nu vor fi inlocuite de altele sanatoase, provenite din propriile reusite in care ne-am urmat ceea ce simteam sa facem si am luptat atat cat a fost nevoie ca sa reusim.
De ce murim? Pentru ca ne-am indepartat mult prea mult de menirea noastra, de ceea ce eram programati sa facem, si pas cu pas parte cu parte corpul nostru s-a imbolnavit pentru ca l-am folosit gresit, iar spiritul nostru vrea sa se elibereze din inchisoarea in care l-am tinut.
De ce viata merge mai departe dupa noi? Pentru ca acea menire este dincolo de noi, este mai mult decat noi- mai mult decat eul egoist al unui singur om care crede ca poate cuprinde cu ratiunea sa totul si nu isi mai asculta spiritul. Cineva ne insala asteptarile si atunci gandim ca nu merita sa il mai iubim, chiar daca simtim sa o facem totusi mintea noastra ne spune ca nu e bine- si apare conflictul. De ce nu vrem sa iubim pe cei care nu fac ce dorim? Pentru ca prin asta intelegem ca nu ne iubesc. Dar de ce avem nevoie sa ne iubeasca altcineva?- nu cumva pentru ca noi insine nu ne iubim?! Sau altcineva abuzeaza pentru a-si indeplini o dorinta si desi simtim ca nu trebuie sa acceptam totusi o facem de teama ca nu vom mai fi placuti, ca vom fi parasiti, ca vom ramane singuri. Dar de ce ne temem atat de mult sa ramanem singuri?! Nu cumva pentru ca din nou vrem ca cineva sa ne iubeasca pentru ca noi insine nu o facem?!
De multe ori ramanem langa cei dragi chiar daca ne ranesc. Nu este rau sa ii iubim neconditionat, asta e adevarata iubire, Dar asta nu inseamna sa le toleram greselile si sa ne lasam victimele lor, la fel cum nu inseamna nici sa le blamam greselile fara sa cautam sa le intelegem adevarata cauza. E desigur mai usor sa spui- daca m-ar iubi nu ar mai bea, deci nu ma iubeste. De fapt acea persoana bea pentru ca asta ii implineste niste nevoi pe care nici macar noi cu toata iubirea noastra nu am reusit sa i le indeplinim. Si am ramas langa cei dragi pana i-am dus la groapa…ok…si asta arata cat de buni suntem nu? Zau?! Nu cumva arata ca am facut ce am avut nevoie noi sa facem si nu ce avea nevoie celallat?! Sau si mai rau, nu ne mai ducem nici la gropa, ca nici atunci nu il iertam pe celalalt ca nu ne-a iubit cu doream. Dar noi cum l-am iubit daca nu i-am inteles nevoile? Am incercat sa il ajutam si nu am reusit? Evident ca nu am incercat cum trebuia, ca de fapt nu i-am inteles adevaratele nevoi si de asta nu a lasat bautura, sau ce altceva facea de i-a adus moartea.
De ce vine moartea cu coasa si nu cu targa, cu caruta, masina sau avion, cu matura….?! Nu v-ati intrebat? Pentru ca atunci cand ai o iarba uscata o tai cu coasa intai. De restul- targa, dusul sicriului cu caruta sau cu ce se poate, maturatul de dupa….de acelea se ocupa bunevoitorii care l-au iubit pana la capat pe defunct. Daca mai trebuie facut curat si prin mosteniri atunci isi aduc aminte si mai multi ca l-au iubit, sau ca altul nu l-a iubit asa de mult si nu merita nimic. De fapt singura care iubea neconditionat in toata povestea asta era doar moartea, ca ea l-a luat si cu bune si cu rele, nu a facut nazuri, nu a ridicat pretentii. In rest fiecare ar fi vrut ceva de la defunct, unul o casa, altul o vorba buna, fiecare dupa marimea „inimii iubitoare”. De fapt e vorba de micimea mintii noastre care nu vrea sa inteleaga ca suntem singurii responsabili de fericirea noastra- fiecare.
Atunci cand nu mai uzi o planta cu apa de care are nevoie si ii tot dai venin sau nepasare se usuca. Si cand se mai „usureaza” si altul pe langa ea sau o mai calca- pentru a-si satisface nevoile egioste- atunci planta se usuca si mai repede. Dar cine e de vina, doamna cu coasa ori domnia noastra?
Mi s-a resetat viata de multe ori din pacate, de tanara, dar cel mai dureros a fost cand a murit bunica mea si cand pentru o perioada de 3 ani a murit si o parte importanta din mine odata cu ea. E trist si dureros cand simti ca singura persoana care te iubeste neconditionat moare si ramai singur, cu toate ca ai frati, sot, copil, si simti ca te pierzi, ca nu mai e nimeni sa fie stalpul tau si siguranta ta si locul unde stii ca esti iubit cu adevarat a disparut. Realizezi ca esti singur si in acelasi timp esti inconjurat de oameni.
Mori ca sa inveti sa traiesti…frumos articol si inspirant..multumesc,,,,
in orce lipa poti sa mori si ce mai astepti?
you are in reality a just right webmaster. The website loading velocity is amazing. It sort of feels that you are doing any distinctive trick. Moreover, The contents are masterwork. you have performed a great process in this topic!