20 de ani l-am urât pe tata și a fost nevoie de un singur moment, hai să zicem 5 secunde în care totul s-a schimbat radical și vreau să îți povestesc momentul acela, pentru că cred că acei 20 de ani prin care eu am trecut și 20 de ani de care am avut nevoie, nu e nevoie să-i trăiești și tu. Poate te ajută ce îți povestesc astăzi. O să te ajute direct pe tine, nu numai relațiile pe care le ai cu părinții, poate, sau traume din copilărie, etc. Pe tine direct te ajută și vreau să îți spun cum.
Poate că știi, dacă nu, foarte pe scurt, taică-miu a fost alcoolic de carieră, părinții au divorțat când aveam 9 ani. Tata pleacă de acasă de la 9 la 13 ani ai mei, 4 ani de zile scandaluri turbate, spărgea ușa cu toporul, au venit vreo 2 dube de jandarmi și 2 de poliție împreună. Când eram mare, stăteam cu el la o bere și l-am întrebat: ”băi, care a fost faza atunci?” Și era așa mândru de el și zicea că nici după Bin Laden nu s-au dus atâția oameni câți s-au dus după el atunci. Era nebun; când bea mai ales, se transforma. Stăteam la etajul 1, urca pe țeava de gaz, spărgea geamul la balcon și din astea. În fine. Au trecut acești 4 ani, a zis din senin: ”tu ești în clasa a 9-a acum, eu nu mai vin niciodată să vă deranjez.” Și nu a mai venit deloc. Dar, vezi tu, de la 9 la 13 ani s-a instalat trauma și am vorbit foarte mult despre traumă, așa că merg direct în poveste.
Deci de pe la 13, 14 ani, până pe la 30 și ceva (20 de ani rotunjit) îl uram pe taică-miu în sinea mea, deși îl și iubeam, în același timp. Îl iubeam că era tata, dar când îl vedeam, mi se urca sângele la cap de furie pentru că el era tot timpul beat. Deci mergeam să-l vizitez, în alt capăt al Timișoarei, unde locuia el, și când mergeam la el era beat. De cele mai multe ori mergeam sâmbăta, cred că 10 ani de zile, în fiecare sâmbătă eu mergeam la el. Acesta era obiceiul. Vorbeam, ne puneam la masă, eu îmi luam un suc, el o vodka sau ce își lua. Când am mai crescut puțin îi duceam bani, o plasă cu mâncare; încercam să-l fac să nu bea, deci nu-i dădeam bani de multe ori, ci îi cumpăram eu cele necesare.
Stăteam jumătate de oră cu el și când îl vedeam (dacă nu ai avut un alcoolic acasă nu știu dacă înțelegi) distrus, fără demnitate, murdar, terminat psihic, cum îi lucesc ochii de la 9 dimineața de beat. Când îl vedeam, vedeam tot ce s-a pierdut, familia noastră distrusă, iubirea, rănile mele, ale mamei mele, ale lui; era toată suferința aia într-un singur om și era horror de privit. Nu puteam să rezist mai mult de jumătate de oră și plecam. Și el tot timpul a zis că e un om slab, dependent, fără voință, nu vrea să facă, etc.
Dar fii atent/atentă. De la 30 și ceva de ani merg la sală împreună cu Sorin, antrenorul și prietenul meu. Mă antrenez, iar Sorin, după vreo 6 luni începe să vadă că eu cam trag chiulul, în caiet nu scriam ce trebuie sau nu mâncam ce trebuie. Ce făceam eu? De vreo 6 luni de zile de când, părerea mea, slăbisem de la 90 și ceva de kg la 70 și ceva, mergeam la un loc lângă mine unde are kebab foarte bun.
Și ca să mă încadrez caloric, am zis că mânânc un kebab pe zi și atât. Deci slăbeam, că eram sub-caloric, dar nu eram hrănit și mă simțeam rău, arătam rău, iar Sorin începuse să se prindă. Îmi tot spunea că sunt slab, n-am voință, începuse să-mi vorbească cu același limbaj pe care eu îl foloseam cu taică-miu. Și mă gândeam cum de omul acesta folosea aceleași cuvinte cu mine. Eram super furios, dar simțeam că este un foarte mare adevăr acolo.
Și într-o zi, cum nu mai aveam progrese, Sorin mă certa, eram destul de deprimat. Merg la kebab din nou. Care era justificarea? Se făcea prânzul, eu lucram foarte mult, ziceam că nu am timp să-mi fac ceva sănătos, așa că fugeam la kebab. Tot timpul ziceam că mai azi și gata, dar o gafam. Realitatea era că în fiecare zi făceam asta. Într-o zi, așteptând kebab-ul, mă tot gândeam că iar mănânc, că iar nu va fi bine, și fix în momentul acela mi-am amintit cine mai zice ” de mâine, de luni, etc” de 30 de ani. Tatăl meu.
Deci 20 de ani de zile au trecut ca în clipa aia să-mi dau seama că eu sunt taică-miu. Nasol moment. Ce fac? Deci a durat 10 secunde momentul acela. Am zis așa: dacă eu, cu cărțile mele de psihologie, scriu articole, am prieteni, am coach, am terapeuți, am resurse, am Internet, etc. Tata nu are nimic din toate astea. E și singur și abandonat de toți, și bea toată ziua, nu-l ajută nimeni, nimeni nu-l întreabă de sănătate, nu are resurse, nu știe de traume din copilărie, nu știe de nimic. Și totuși, a făcut un copil: pe mine.
Rezistă încă fizic cu sănătatea, deși trebuia să moară de 10 ani deja. Mă gândeam că omul ăsta a dus o bătălie de 10 ori, de 20 de ori, de 50 de ori mai grea decât mine. Și eu stau aici și mă plâng și îl acuz pe el că e slab, că nu poate, dar ce, eu pot? Atât de tare a fost procesul acesta, m-am urcat de la kebab direct în taxi, nici nu mai știu dacă l-am luat sau nu, m-am dus direct la tata la birt, l-am găsit acolo. Nu știa că o să vin, s-a mirat și pentru prima oară i-am zis ”ce bei? Beau si eu ceva cu tine.”
Deci a fost prima oară în viață. Eu nu am pus gura pe alcool până la 31 de ani. Am recuperat după. M-am pus cu el la masă, era foarte mirat. Credea că vreau să-l otrăvesc sau ceva. Am stat 10-15 minute cu el la povești, el nu înțelegea de ce am venit, era destul de beat și atunci, dar mă uitam la el și mă abțineam să nu plâng. Când m-am uitat la el: eu, fiul lui, 20 de ani, l-am acuzat, l-am judecat…
Ce împinge un om la dependență, adică neacceptarea, fără conexiune umană, că era izolar, singur, abandonat de toți; exact asta am făcut și eu cu el și omul își găsea refugiul în băutură. Cum îmi găseam eu în mâncare și în alte 9 tipuri de dependență. După care, l-am luat în brațe, i-am zis că-l iubesc, spre surprinderea mea mi-a zis înapoi foarte natural și firesc ”te iubesc”. Nu știu dacă mi-a mai zis chestia asta în ultimii 20 de ani. Pentru el cred a fost mai ușor decât pentru mine.
Am plecat de acolo plângând în hohote și din ziua aia, relația mea cu tata s-a schimbat complet, în sensul că l-am acceptat exact așa cum e. Cu tot ceea ce este el. Pentru că a trebuit să mă accept pe mine. Sunt Pera și Pera e un om slab uneori. Asta e. Asta înseamnă să fii om. Din acceptarea asta, în primul rând pentru mine și pentru tatăl meu apoi, s-a născut vindecarea tatălui meu și și a mea.
Așa a început, practic, călătoria mea de vindecare a traumelor din copilărie. Au fost 20 de ani. Dar acum există un exercițiu care durează 10 minute. Închizi ochii și faci un exercițiu în care poți să simți imediat starea asta de acceptare. Nu mai trebuie să treacă 20 de ani. Nu mai e nevoie.
Merci,
Pera
Un răspuns
Salve Pera! Recent am avut si eu o revelatie similara, dar in cazul meu a fost legata de mine.
Vrand nevrand, am crescut fiind comparat cu ceilalti copii de varsta mea. In viata de zi cu zi cand faceam cate o boacana, auzeam de la mama “Ce-i cu fine? Radu, Cata si Tomi de ce pot fi copii cuminti?” Nu eram eu oaia neagra, dar mai faceam si eu cate o boacana ca oricare dintre noi.
Imi amintesc ca de fiecare data cand ma intorceam de la scoala, mama ma intreba daca am luat ceva note. Daca luam vreo nota mica, auzeam de la mama “ce-i cu tine? Ceilalti colegi (in special cei mai apropiati mie din clasa) de ce pot lua tot timpul note bune? In toti cei 12 ani am fost in primii 10 din clasa, deci nu ar fi avut de ce sa puna atata presiune pe mine, dar asta e firea ei.
Trecand anii si maturizandu-ma , am ramas cumva cu impresia ca e ceva in neregula cu mine.
Te-am descoperit si am inceput sa te citesc prin 2013, si nu a trecut mult timp pana cand ti-am cumparat prima carte. Arta seductiei, cu ajutorul careia am reusit sa ma reinventez si resultatele nu au intarziat sa apara.
Pe urma Personalitate Alfa – descopera comoara ascunsa din tine, si multe altele. Majoritatea as putea spune. Si pe masura ce citeam , eram tot mai bine.
In ultimii 2 ani am sesizat ca am un conflict interior care ma saboteaza si imi consuma multa energie. Aveam o gramada de dependente de la mancare si pornografie pana la iarba si cumparaturi care sa-mi aduca placerea aia pe moment, de care aveam atata nevoie ca sa ma mai incarc cu un pic de energie
In urma cu cateva zile, avand acea revelatie de care spuneam la inceput, am realizat ca sunt ca o moneda. O fata a monedei pe care o vede lumea si straluceste , iar cealalta jumatate este defapt umbra mea. Toate lucrurile pe care voiam sa le ascund sub pres. traume, convingeri, dependente cu care ma luptam .. si apropo , am 8 din 10 traume in testul ACE, adunate din anii copilariei.
De atunci am lasat sabia de razboinic , si am facut switch-ul de la a ma lupta cu demonii interiori , la in a-i accepta ca fiind parte din mine .
La scurt timp dupa , am mai avut un moment de “AHA” , cand am realizat ca defapt asta inseamna sa ma iubesc eu pe mine. Sa imi accept defectele , ca fac parte din mine. Si toti avem defecte.
Cum spune un bun prieten ce mi-e si mentor , “daca nu aveai defecte , atunci aveai numele scris cu rosu in calendar” :))
Stii, Pera , imi dau seama ca oarecum pentru asta m-am nascut, sa sprijin si sa ghidez si eu alti oameni in drumul asta al evolutiei. Sa contribui in felul meu la o lume mai buna.
Iti doreec sa ai o zi fix asa cum ai nevoie !
Si nu cum iti doresti 🙂 ca de multe ori ne dorim altceva decat ceea ce avem nevoie.
Per aspera Ad astra !