Cum să ajuți un alcoolic – izolarea, deconectarea și codependența

Salutare, 

Am pornit în urmă cu un an de zile o serie de materiale care se chemau „Cum anume să ajuți un alcoolic”. Acest lucru are multe implicații: cum să ajuți pe cineva drag, un părinte, un frate, sau chiar pe tine însuți. 

De ce am făcut acea serie de materiale? 

În primul rând, sunt o onorare a tatălui meu care a fost alcoolic timp de 30 de ani, a murit în 2013 din cauza unei comoții cerebrale; mai multe povești despre asta poți să găsești dacă te uiți pe blogul Personalitate Alfa. Ei bine, ca să onorez, practic, povestea lui de viață și suferința prin care a trecut, și multele lecții de viață pe care le-a lăsat în urma lui, am decis să fac această serie de materiale în lumina a foarte multor lucruri științifice descoperite de curând în lume și pe care eu le studiez cu foarte mare drag. 

Putem spune că, colacul de salvare legat de dependențe ne este aruncat, în primul rând, de doctorul Gabor Mate. Poate ai mai auzit de el, are și cărți traduse în română acum. Motto-ul lui: 

”nu punem întrebarea de ce dependențele sau de ce substanțele sau comportamentele de dependență, ci punem o altă întrebare, și anume: de unde durerea?” 

Gabor Mate

Mergând acolo la sursă putem și avem o șansă în plus, sau o șansă mai mare să și vindecăm sursa durerii respective și apoi să alinăm dependența, pentru că dependența, în orice formă a ei, nu este decât o formă de automedicație. Încerc să-mi amorțesc simțurile, pentru că ceva doare foarte tare, încerc să uit ceva, încerc să-mi schimb starea de spirit, într-un mode care pe termen lung mă distruge. De asta e o problemă, nu? 

Prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem când vedem un om cu dependență gravă și eu am zis aici alcoolism, repet, pentru tatăl meu, pentru că substanțele și comportamentele pe vremea comunismului, pe vremea tatălui meu, nu prea erau foarte multe. Adică nu prea aveai multe opțiuni. Alcoolul era una din ele și de aceea, foarte mulți dintre tații generației mele au fost alcoolici. 

Acum, dependențele de substanțe și de comportament sunt foarte multe și de substanțe sunt foarte puține comparat cu cele comportamentale. Și totuși, mergem pe firul epic, pentru că vrem să ajutăm un om dependent, alcoolic, sau cu orice formă de dependență. 

Prima întrebare: de unde e durerea? 

Am să fac o presupunere, cumva. Esența durerii sau numitorul comun al durerii tuturor oamenilor care suferă de o formă de dependență și aș spune că toți suntem aici dacă ne uităm și la statul pe telefon și alte comportamente, este izolarea. 

Tot Gabor Mate spune:

”opusul unei dependențe nu este abstinența, ci este conexiunea.”

Gabor Mate

 Să te conectezi cu ce? Cu alți oameni, cu natura, cu tine însuți și cu spiritul, cu Dumnezeu, așa cum îl înțelege fiecare. Sunt cel puțin 4 mari forme de conexiune. Dar dacă ne uităm la tații noștri, dacă ne uităm la viața noastră și a societății vestice astăzi, ce vedem? Deconectare. Izolarea este cea mai mare pedeapsă în societatea umană. Dar oare de ce? 

Pentru că doare cel mai tare să fii deconectat, izolat, pus în cușcă. Dar uită-te la viața noastră astăzi. Oare ce se întâmplă? Oamenii se retrag, sunt foarte obosiți, nu mai au timp de nimeni, de nimic. Ori sunt workaholici în timpul anului, și când vine un moment de genul Crăciun sau Paște, sau orice sărbătoare, un moment de reconectare cu familia, începem să ne retardăm. Nu mai știm s-o facem și cum s-o facem. 

Deci boala crește, se extinde, cuprinde totul în calea ei. Este o boală a secolului nostru, a bombardamentului emoțional, a societății consumeriste, capitalism excesiv, cu orice preț, și nu mai ținem cont de oameni. Și atunci, indiferent cât de mult punem succesul financiar sau social pe primul loc, pentru cât de mult muncim, în numele ambiției și a visurilor împlinite, izolarea și deconectarea dor foarte tare, încât vom căuta să ne schimbăm starea într-un fel sau altul. Și ce facem? Alegem calea ușoară. 

Acesta a fost cazul tatălui meu, acesta este cazul foarte multor oameni astăzi. Izolarea ne ucide pe toți. Și atunci, revin: vrem să ajutăm un om. Tatălui meu îi lipseau iubirea, valorizarea, acceptarea a ceea ce este exact așa cum este. Pentru că părinții lui, mama mea, eu-fiul lui, îl acuzam încontinuu: ”nu ești bun de nimic, n-ai ambiție, ești slab, ești varză, du-te la muncă, fă ceva cu viața ta.” Și omul acela avea traume din copilărie. Era rană mare de neiubire. N-a fost niciodată iubit și acceptat așa cum e el, problema oamenilor astăzi. Și s-a refugiat în băutură, la birt; acolo erau oameni care nu prea se judecau ei neapărat între ei pentru că toți erau bețivani, nu? Beau, dădeau dume, era de râs, era fain, era conexiune, pentru că la birt erau alți oameni care cumva te înțelegeau și vorbeai cu ei și râdeai. Mergeai acasă, ce era? Izolare, mama mea care îl certa (și pe bună dreptate) pentru că își bea toți banii și nu era un om care să aibă grijă de familie. Atunci? Mama mea deconectată și izolată și singură, tatăl meu la fel, eu la fel, practic chestia asta merge în întreaga familie, în întregul neam. Și dai mai departe chestia asta în viața ta. 

Cum pot ajuta un dependent? 

În primul rând, trebuie să ai un grup de sprijin, să fii tu un sprijin pentru el. Trebuie să fii tu capabil pentru el să-i zici: ”băi, ia un loc pe canapea, uite aici telecomanda, uită-te la televizor, eu o să lucrez puțin, după mâncăm ceva, după mai povestim ceva, etc.” Dar întrebarea este: mai ai tu timp să faci chestia asta pentru cei care au nevoie de tine? Ai tu timp azi să fii acel om care se conectează, care ascultă, care are răbdare? Cei mai mulți oameni nu mai pot să fie asta pentru ceilalți, pentru că toată lumea merge să aibă succes, să facă treabă. Noi nu mai putem să fim un sprijin pentru ceilalți, o oază de conexiune, iubire și acceptare. Și și noi suferim din cauza asta. Observ cum totul este ca o explozie în lanț, un lanț al slăbiciunilor. Eu n-am timp de celălalt, celălalt oricum e praf. Mă pun să am grijă de mine, doar că și eu mă izolez, fără să îmi dau seama că, de fapt, aș avea nevoie de conexiune, căldură, umanitate, pauză, răbdare, iubire, și de acolo să izvorască lucrurile bune și productivitatea mea și creativitatea mea. Suntem foarte stresați, suntem super deconectați, nu mai putem ajuta pe nimeni, nici măcar pe noi. 

Și repet încă o dată: putem să ajutăm noi pe cineva? 

Noi suntem hrăniți sufletește, suntem conectați, simțim că suntem foarte bine și trăim în abundență emoțională și spirituală, de acceptare și iubire? Este multă căldură în viața noastră, în familia noastră? Avem o familie? Suntem la un loc? Asta e marea întrebare. Pentru că tatăl meu s-a lăsat de alcool în ultimii 2 ani de zile. A băut tot mai puțin, până la deloc. Și a fost pentru prima oară în viața lui când a făcut asta. Și am zis: ”băi, cum ai făcut-o?” Răspunsul lui: ”cred că am îmbătrânit”. Dar nu acesta era răspunsul. Răspunsul era că el venea acum la noi acasă zile întregi și nopți întregi și dormea la noi, și eu îi ziceam că dacă vrea să bea, bem împreună. A fost o formă de acceptare a lui. Pană atunci îi ziceam să nu bea în fața mea, că ne-a distrus familia. 

Dar această acceptare, fără să mai fie certat, l-a liniștit. A început să-i placă să petreacă timp cu noi, la noi acasă. N-a mai fost singur. Era familia, așa cum era ea micută, eu cu Oxana, care era ok cu el făcând ce vrea el să facă. Și așa s-a întâmplat magia. L-am valorizat, i-am dat de lucru, etc. Deci: valorizarea, conexiunea, acceptarea – astea au vindecat sau au adus un plus în sufletul lui. Bineînțeles, a fost prea târziu, pentru că cei doi ani de zile nu au putut să șteargă 30 de ani de abuz asupra propriului său corp și a făcut comoție. 

Vreau să-ți spun următorul lucru: din cauza bolii pe care o trăim toți, puțini mai reușesc să facă performanță reală, sau nu mai apucă decât foarte puțini oameni care cumva ori au noroc, ori au știut secretul acesta. Foarte puțini oameni fac performanță cu adevărat susținută, în mod sănătos și echilibrat și ecologic pentru sine și pentru ceilalți. Cei mai mulți oscilăm între workaholism și o formă de dependență în care încercăm să uităm, să ne odihnim cumva. Totul este o fugă de a sta pe loc în prezent și a fi bucuros și fericit și împlinit. 

Sunt 3 căi mari pe care putem merge. 

1. Calea 1 este calea înțelepciunii: ne spune exact lucrurile pe care ți le-am spus eu ție. Pe calea înțelepciunii mergem să dobândim înțelepciune: din cărți, din cursuri, din experiență personală, din stat de vorbă cu alți oameni, de la experți, de la mentori, de la ghizi, etc. 
2. A doua cale este calea relației cu mine însumi: Trebuie să înțeleg exact cine sunt, cum funcționez, că am un creier în cap, un suflet în piept, și că am un corp fizic care le cuprinde pe amândouă. Cine sunt eu? La ce sunt bun? Pentru ce m-am născut să fac? Cum să fiu mai bun, mai eficient, să îmi găsesc locul? Am traume, cum le vindec? Cum devin împlinit? Să nu fiu golit și stresat și bolnav. Să fiu împlinit și creativ și fericit și cu mult entuziasm și cu un plan de care mă țin. 
3. Iar a treia cale, calea relației cu ceilalți: un lucru extrem de important. Pentru că nu este suficient să fiu înțelept, nu este suficient să am o relație bună cu mine, este foarte important să am o relație bună cu ceilalți. Dar doar după ce mă înțeleg pe mine și știu cum sunt și cum funcționez, pot să le acord acest lucru și altora. Să-i înțeleg și pe ei, să am răbdare cu ei, să comunic cu ei, să știu ce au nevoie și să le pot oferi. 

Asta vine să rezolve problema dependențelor, care nu este altceva decât ce? Când m-am rătăcit și nu mai sunt pe calea înțelepciunii, când nu mai am o relație bună cu mine, când nu mai am o relație bună cu ceilalți, doare extrem de tare. Și ce fac? Caut un refugiu, o medicație. Și o găsesc pe cea care îmi e cel mai la îndemână, cea mai ușor de accesat. 

Are sens? 

Îți mulțumesc foarte mult, 

Pera