Poți descărca articolul în format PDF de aici.
Aveam vreo 25 de ani și de puțin timp câștigam banii mei din primele mele 2 cărți pe care le-am scris. Era prima oarăîn viațăcând măputeam întreține singur, și după cum se spune, nimănui nu-i dat mai mult decât poate duce și clar eu puteam duce mai mult decât propria mea persoană, așa că l-am luat și pe taică-miu la pachet.
În următorii 7 ani cât a trăit, banii de la mine au reprezentat singura lui sursă de venit dar trecem peste asta pentru că nu e foarte relevant.
E 5 septembrie, ziua mea.
Mă gândesc să îi fac o surpriză la tata și să îi duc o plasă cu mâncare, dulciuri, țigări și să îl văd pentru că știu că singura distanță pe care o parcurge este de acasă la birt.
Adică trece strada.
Legea atracției a funcționat perfect pentru el.
Avea birtul și anturajul peste drum de casă. Era sâmbătă. Mă duc eu entuziasmat și îl găsesc acasă. Deschid ușa și îl văd la ora 10 dimineața deja beat ( sau poate nu s- a trezit din noaptea de băut de dinainte).
Îl salut, îl pup cum fac de obicei, îi întind plasa și mă aștept să mă întrebe cu ce ocazie, sau să îmi zică "La mulți ani". În schimb, dă din cap a mulțumire fără să zică nimic și se pune să își caute un muc de țigară prin scrumiera plină.
“Ai țigări în plasă, ți-am adus eu.” “Ahm, mulțam”, zice el.
Își aprinde țigara și se uită în gol. Eu stau în picioare și mă uit la el. E clar că are problemele lui pe cap, că e nemulțumit că probabil nu are ce să bea și nici bani.
Mă uit la el și într-o fracțiune de secundă încep să îmi curgă gândurile:
“Nu știe că e ziua mea. Probabil nu știe ce dată e. Uită-te la el, beat de la 10 dimineața, singurul lui fiu, singurul prieten și singura sursă de venit au venit să-l onoreze și pe el îl doare în cur. “
De la gândurile astea, ca o avalanșă, sunt cuprins de emoții tot mai puternice de furie, ciudă și ochii mi s-au umplut de lacrimi pe care el nu le observă.
“Atât de autodistructiv e omul ăsta, atât de grea e boala asta a alcoolismului încât acum dă cu piciorul la firul de ață de care se agață probabil întreaga lui viață. L-am scos din șanț când era beat, am împărțit banii mei cu el în prima clipă când i-am
câștigat din munca mea, am grijă de el pentru că pur și simplu e ceva în mine care nu mă lasă să fiu indiferent și să-i întorc spatele așa cum ar merita.
Îl iubesc pe tata, dar să-l fut în gură pentru că are un singur fiu, care acum e în fața lui, și nu știe că e ziua lui de naștere.”
Am găsit o scuză cum fac de obicei și i-am zis că mă grăbesc că am ceva treabă.
Pe stradă plângeam ca un bou, în hohote, fără să mă intereseze de oamenii ce se uitau cu coada ochiului la mine. Nu-l mai suport pe taică-miu. Ne-a părăsit pentru birt când eu aveam 9 ani.
Am purtat 25 de ani povara devalorizării și a lipsei de iubire de sine pentru că la 9 ani tata ne-a părăsit pe mine și pe mama pentru birt, alcool și anturajul de acolo.
Ce asocieri poate să facă mintea unui copil de 9 ani decât că e mai puțin important decât o sticlă de alcool și prietenii lui tata, bețivanii ceilalți?
A trebuit să muncesc de 10 ori mai mult decât cei de lângă mine ca să obțin aceleași lucruri și rezultate pentru că în sinea mea știam că nu valorez nimic și că nu pot avea ce au și alții decât dacă fac eforturi mult mai mari.
Am privit cu suspiciune orice gest de iubire, generozitate sau prietenie pentru că nu se putea să primesc ceva fără să fiu tras pe sfoară.
Eu nu merit. Eu nu sunt bun. Eu nu contez.
Asta mi-a dat tata. E cel mai mare cadou de la el. Sau cal troian. Sau cutia Pandorei.
În ultimii 2 ani de viață l-am iertat și am avut în sfârșit o relație bună în care am petrecut timp împreună, am râs, am povestit.
Însă tata în adevăratul sens al cuvântului nu am avut decât biologic în afară de câteva momente minunate în copilăria de dinainte de 9 ani și 2 ani de zile la finalul vieții lui. Povestea iertării și a împăcării poți să o citești mai pe larg aici dacă te interesează: http://www.personalitatealfa.com/blog/7-metode-pentru-te-elibera-de- demonul-dependentelor/.
De-a lungul timpului, tata mi-a făcut multe faze din astea cum a fost să-mi uite ziua de naștere în timp ce eram în fața lui cu o plasă de cadouri.
Nu am putut să îl abandonez niciodată și am împărțit ce aveam cu el pentru că deși rațional aveam tot dreptul și nu îi datoram nimic decât viața biologică, inima nu m-a lăsat.
Înțeleg genul ăsta de situații și de aceea nu judec oamenii care ajung în punctul când pur și simplu nu mai au de ales decât să plece de lângă oamenii autodistructivi pentru că altfel vor fi trași și ei în prăpastie.
Cumva eu și tata am supraviețuit și ne-am târât amândoi înspre lumină, greoi și cu eforturi mari. Totuși, ce vreau să ilustrez e ceva mult mai important.
Prețul traumei și al sentimentului de devalorizare.
Când unul din părinți, conștient sau nu, intenționat sau nu, îți transmite că ești mic și neimportant, nevrednic de atenția, timpul și iubirea lui, ai belit pixul în cel mai serios mod.
Ești copil încă.
Vrei o îmbrățișare, o încurajare, o vorbă bună și ea nu vine, DIMPOTRIVĂ.
Comportamentul, vorbele, gândurile și emoțiile celui care trebuie să te protejeze, îți arată că tocmai gardianul tău, icoana admirației tale, devine agresorul. Crești tânăr și apoi adult și crezi că ai lăsat în urmă trecutul însă distracția de abia acum începe.
Mergi în viață căutând un singur lucru:
“Te iubesc.”
“Sunt mândru de tine."
“Mâine vom petrece ziua împreună.”
Munca ta, banii tăi, relațiile tale, visurile tale, rezultatele tale – toate sunt sub amprenta și umbra sentimentului că nu ești destul de bun.
Orice feedback îți sună ca o critică și devii agresiv, astfel nu mai poți să înveți de la alții pentru că tu nu mai auzi și vezi ajutor ci critică și devalorizare.
Orice faci, nu e destul de bine și ai acea voce a devalorizării în tine – mult după ce părinții tăi nu mai sunt – care îți spune permanent:
“Nu ești destul de bun.”
“Ți-am zis că vei fi părăsit de toți.” “Nu poți să ai încredere în nimeni."
Devii perfecționist sperând că dacă ești impecabil și fără de greșeală, nu mai ești criticat și automat ești iubit, dar e pe dos. Pentru perfecționist, suferința devine stil de viață. Stresul e permanent și boala sau dependența se instalează rapid în viața de zi cu zi a celui ce se vrea imaculat și fără păcat.
Știința din spatele poveștilor
Când părinții sunt de cacao cu copilul, se nasc traume psihologice și sufletești. Traumele duc la 4 mari suferințe și privește în jur, le vei recunoaște ușor poate chiar în propria ta familie sau în propriul tău corp:
Dependențe de substanțe sau comportamentale
Boli cronice
Boli autoimune
Cancer
TLDR ( too long didn't read e o prescurtare americănească pentru cei care vor rezumatul în 3 rânduri și am să o folosesc și eu în articolele mele ca să poți rezuma ideile principale.)
Ca să scurtăm și simplificăm la maxim, nevoia de atașament și iubire este atât de mare încât renunțăm la autenticitate și rămânem fără ambele ca și adulți.
Iar viața are felul ei de a ne anunța că suntem pe un drum greșit iar semnalele de alarmă le avem în corpul nostru prin gânduri și sentimente de deprimare, anxietate, frică, stres și apoi după o vreme, sentimentele și gândurile prind forma mult mai puternică și devin dependențe și boală.
Dacă vrei să faci testul traumelor să descoperi dacă ai vreuna sau mai multe, poți să citești acest articol unde ai și testul tradus în limba română: http://www.personalitatealfa.com/blog/liber-si-gras-sau-sanatos-si-sclav/.
Asta ca să generalizăm.
Daca îți dorești să iei taurul de coarne sunt 3 cărți geniale care dezbat științific, cu studii și experimente folosind cele mai moderne descoperiri, impactul acestor traume asupra vieții noastre.
The body keeps the score – http://bit.ly/2mPPZpn
Childhood distrupted – http://bit.ly/2BFUSbp
In the realm of hungry ghosts – http://bit.ly/2ofVCkf
Problema e că după 30 de ani de la traumele pe care le-am trăit și de la lipsa de iubire, noi continuăm să trăim pe pilot automat și tot ce facem este sub amprenta cerșitului de iubire. Și nu doar că nu găsim iubirea, dar ne pierdem încrederea în noi, în viață, în oameni, în relații și în șansa noastră de a fi fericiți și împliniți pe termen lung.
Și toate astea pentru că am renunțat la noi înșine pentru a deveni cineva pe care cei din jur îl plac, iubesc, îngrijesc, admiră.
Ajungem ca munca noastră, familiile, conturile de social media, imaginea socială și de sine să fie niște uriașe monumente pe altarul iubirii pierdute și care nu mai vine de la nimeni. Alergăm maratoane, construim imperii, suntem dedicați și responsabili, purtăm de grijă altora în mod excesiv și toate astea pentru a smulge celor din jur câteva remarci despre noi care să ne valideze și potolească foamea niciodată potolită:
“ te iubesc”
“ am nevoie de tine”
“ sunt mândru de tine”
“Ești bun, tare, magnific, puternic, special, deștept, frumos, generos, evoluat”
Și CULMEA culmilor, când și dacă le primim, observăm cu stupoare că nu se schimbă nimic în noi. Suntem sac fără fund, și oricâtă iubire și dovezi, validare și răbdare ne-ar oferi cei din jur, noi nu mai credem și nu mai simțim împlinire și iubire.
TLDR
Sunt șanse mari ca întreaga ta viață să fie un efort de a obține un sentiment pierdut al iubirii și împlinirii, al liniștii sufletești pe care nu o mai găsești nici în relație, nici în muncă, nici când rămâi singur cu tine însuți.
De aici și predilecția omului pentru dependențe, porți de evadare din suferința realității în care nu mai putem să simțim iubirea.
Nevoia de atașament și iubire este atât de mare încât renunțăm la autenticitate și rămânem fără ambele ca și adulți.
Iar viața are felul ei de a ne anunța că suntem pe un drum greșit, iar semnalele de alarmă le avem în corpul nostru prin gânduri și sentimente de deprimare, anxietate, frică, stres și apoi după o vreme, sentimentele și gândurile prind o formă mult mai puternică și devin dependențe și boală.
De ce fac părinții asta? Cum putem să ne recuperăm comoara pierdută?
Și totuși, cum să-l faci pe taică-tu să te iubească chiar și după 20 de ani?
Chiar dacă am vrut să îți elimin așteptările mari de la început spunându-ți că nu ai cum, există o cale prin care eu am reușit.
Este o cale prin care poți să reușești și tu.
Privește tiparul: bag mâna în foc că dacă părinții tăi au peste 50 de ani cel puțin unul din ei poate da dovadă de unul sau mai multe din următoarele simptome:
dependență de substanță sau comportament
Boală cronică
Boală autoimună
Cancer
La bunicii noștri este și mai vizibil.
Se transmite trans-generațional și tu ai șansa să rupi tiparul sau îl vei da la rândul tău mai departe copiilor tăi. De asta rezolvarea relației cu tatăl și mama este extrem de importantă ca să poți să îți iei viața înapoi. În episodul 2 îți voi da o cale care a funcționat pentu mine. Este contraintuitivă.
Asta îți spun în partea a doua pentru simplul motiv că e subiect pentru încă un articol și înainte să mergem mai concret în problemă, aș vrea să știu părerea ta.
Aș aprecia foarte mult dacă mi-ai răspunde la următoarele întrebări sau măcar una din ele
Cum e relația cu tatăl și cu mama ta?
Crezi căplătești tribut unor traume din copilărie sau a unui sentiment de devalorizare? Ai avut sau mai ai anumite complexe de inferioritate?
Aștept cu interes mesajul tău, Pera Novacovici
P.S.
În 21-25 februarie mergem la ski și snowboard la sârbi, la Kopaonik și în premierăvom face respirație Pneuma, o experiențăinterioarăprin care îți poți vindeca și rezolva traume și îți poți recupera puterea pierdută.
Mai multe detalii, aici: http://personalitatealfa.com/evenimente/alfa-camp-ski- kopaonik-2018/
12 răspunsuri
Cred ca relatia cu parinti mei este una prefacuta. Cu tata n-am mai vorbit de nst cand iar cu mama nu pot sa leg o conversație. Plătesc in fiecare zi din viata mea tribut si o sa plătesc multa vreme de acum incolo pentru ca eu nu pot sa ma apropii de ei.. cu cat incerc mai mult cu atât mai tare ma indepartez de ei si simt ca ar trebui sa rup legatura de tot cu ei asa că…
Super interesant articolul…. Că de obicei… Iar ca să îți răspund la întrebări… Da, și eu am avut de mică o relație nașpa rău cu ai mei. Tatăl a trăit toată viata în lumea lui, neinteresat și nepreocupat de mine și frati-miu, iar mama, a fost mereu generalul, autoritatea din casa, care se impunea prin țipăt, urlat, bătut, cuvinte de batjocora, lipsă de încurajări, amenințări. Și peste toate astea, m-au lăsat de la un an, la bunici, ii vedeam doar în weekend, evident din cauza muncii lor. Toată copilăria mea am trăit cu ideea ca serviciul lor este mai important decât mine, m-am simțit abandonată, neiubita.
Nici in ziua de azi nu reușesc sa comunic prea mult cu ei. Îmi dau seama ca și ei au avut multe pe cap și nu au știut cum sa se comporte și cum sa ma facă sa ma simt iubita.
Salut Pera. Mulțumesc pentru articol. Ca să-ți răspund la întrebări, cu mama mea mă împac excelent, din păcate tatăl meu a decedat demult, prea mult alcool și muncă grea. Am avut complexe de inferioritate și mai ales am fost foarte timid dar am reuśit să scap de ele și acum sunt tot mai bine, sunt liber, fac ce-mi place și sunt plătit bine pentru asta. Dar au fost cinci ani foarte grei pentru mine, ultimii cinci ani, dar acum încep să culeg roadele și mai ajutat mult cu articolele śi cărțile tale, la fel și Daniel Zărnescu și vă mulțumesc pentru tot ce faceți. Un lucru deosebit de important pentru mine, vineri, sâmbătă și duminică particip la primul modul din școala de coaching. Mulțumesc încă o dată și ține-o tot așa. Poate ne vedem la schi la sârbi.
Buna Pera , e foarte directa prezentarea ca si cum mi s-ar petrece mie.Pana acum imi dau seama ca nu ma vad, nu realizez cine sunt si ce-mi mai doresc.Am incercat sa fiu perfecta pentru un pic de dragoste parinteasca.Am primit in schimb un minim de sprijin financiar reusin sa absolv si facultatea pe langa multitudinea de cursuri absolvite .Incredere nu am in continuare si constientizez ca ar trebui sa ma valorizez insa nu simt acest lucru.Astept continuarea.
Da, constientizez ca sentimentul de insuficienta pe care il am, nevoia de a cauta confirmari in exterior, de a demonstra, de a cersi iubire si apreciere vine din cum am experimentat sau interpretat relatia cu parintii, in copilarie.
Nu e usor sa depasesti anunite automatisme, sa ierti, sa ai compasiune, dar aleg sa fac alegeri noi, constiente, care sa construiasca atitudini si comportamente sanatoase pentru mine si cei din jur.
Astept cu interes urmatoarele articole pe aceasta tema.
Mtumesc, Pera! Povesti sincere, limbaj direct si eficient si psihologie pe intelesul meu.
Pera… nici nu am mai respirat catre sfarsitul articolului… am simtit foarte real cum o mana imaginara incepe si ma sugruma incet si m-am blocat cu totul pe masura ce citeam….deci- de asta….ma comport asa?! deci din urma vine uratul din mine? cred ca niciodata nu am vrut sa accept ca de la parintii mei vine, dar m-am regasit foarte clar in multe din frazele din articol. cu tata nu am o relatie, nu am avut niciodata. Nu a fost agresiv, ci – in lumea lui, cu treburile lui, etc.
De mama am fost si sunt extraordinar de atasata, ce vreo 12 ani m-am mutat in al oras, departe de casa si nu mai vorbim asa des, acum ne vedem doar de sarbatori si ne iubim 🙂 dar intr-adevar, criticile primite de la ea o viata intreaga m-au facut perfectionista (nu mi-am dat niciodata seama de unde mi se trage 🙂 ca sora-mea nu e asa, cred ca fiecare am reactionat in felul ei). Ar mai fi multe de spus, dar – doar ca sa-ti raspund la intrebare. Da, da, si inca un DA. sentimentul de devalorizare si un mare complex de inferioritate exista, ascunse hidos intr-o atitudine fals increzatoare. Au stricat multe pana acum. Astept cu fff multa nerabdare continuarea. Se pare ca ai atins o coarda f sensibila, pe care nu am constientizat-o niciodata cu adevarat.
Si – cel mai important, fetita mea. Inghite deja cam acelasi bulshit din partea mea, desi o iubesc f tare, trebuie musai de dragul ei sa fac eu ceva cu mine, ca sa nu se simta si ea asa cum ma simt eu. Asa ca ai toata atentia mea, continuarea te rog
Nu raspund exact la subiect, dar vreau sa spun ceva, legat de relatia dintre parinti si copii.
Este o vorba, prietenii ni-i putem alege, dar familia trebuie sa o acceptam asa cum este. Problema importanta este, sa ne dam seama, ca ceva este in neregula cu parintii, sau unul din parinti, si sa nu facem ca el. Sa invatam si de la alti oameni, care ne pot fi modele.
A doua problema ar fi, ca parintele, sa isi dea seama de cum este copilul lui; ca personalitate, temperament, grad de inteligenta, si sa nu forteze sa faca matematica, de exemplu, daca el nu prea e in stare. De asemenea, sa isi dea seama ca are ceva probleme de comportament, sa poarte discutii cu el, sa nu ii satisfaca placerile in totalitate.Vad parinti care cheltuie milioane pe jucarii, in loc sa cumpere carti sau jocuri, ce le pot forma si dezvolta abilitati, anumite deprinderi. Vad parinti, care pur si simplu isi " strica " proprii copii, satisfacandu-le toate placerile, fara ca acel copil sa faca ceva care sa merite aceasta atentie excesiva, cand devin ceva mai mari.Vad parinti, care vad ca, copilul lor nu isi face datoria de parinte si sot, si nu zic nimic; accepta cu usurinta aceasta lipsa de responsabilitate, si nu zic nimic, nu reactioneaza.
Vreau sa intreb, de unde crezi ca vine lipsa de responsabilitate a viitorului adult?
Vad adulti, atat de inzestrati, inteligenti, simtiti, generosi, care nu seamana cu niciunul din parinti, dar nici proprii copii nu seamana cu ei, adica sa aiba aceste calitati umane.Oare asta, cum se explica?
Salut Pera,
Am trecut prin sentimente de devalorizare, am avut complexe de inferioritate, da am platit pt. traumele din copilarie. Tata a trecut in lumea de dincolo, in urma cu 13 ani…, pe vremea aceea nu aveam o relatie fantastica cu el. Mama e cu mine, cu ea am o relatie buna, mi-am imbunatatit-o dea-lungul anilor. De cativa ani lucrez cu mine, de atunci am facut multe exercitii prin care sa-mi curat traumele. Imi place mult articolul, felicitari Pera!
Buna Pera.
Da, am trecut si eu prin asta, cu un tata care venea acasa sambata si duminica si care chiar si atunci o batea pe mama din diverse motive, principalul fiind suspectia de infidelitate. Am avut si un frate mai mic cu doi ani care era preferatul lor, asa ca…iti imaginezi ce a fost in sufletul meu. Am invatat mult si am muncit, ca sa scap de saracie si sa fiu "cineva", tocmai, ca ei sa ma iubeasca si pe mine. Mama m-a pupat doar cand am revenit acasa dupa o tabara de 10 zile iar tata niciodata, pana cand nu am facut-o eu, la 20 si ceva de ani cand era ziua lui.E greu cand esti in situatia asta. Culmea, iti mai alegi si un partener de viata, cumva, pe modelul tatalui (cu gelozia-crezand ca asta e o forma de iubire, noroc ca nu betiv, dar cu alte defecte) si viata ta se complica si mai tare.
Nu stiu cum, dar s-a intamplat ca in timp, dupa ce am avut un copil, sa pun atentia mea mai mult pe copil si sa las fraul mai slab cu celelalte "simtiri" vis a vis de familie si sot. Usor, usor, am inceput sa devin din supusa si timida care eram, mai dura, mai transanta, mai greu de "controlat". Am trecut prin tot felul de experiente, printre care si un divort. Am acceptat sotul inapoi, pentru copil, dar si pentru obisnuinta mea de a fi intr-un "cadru".
Multitudinea de probleme intampinate, slabiciunile mele(-in care intra empatia, mila, bunatatea-),credinta, m-au facut sa iert tot ce s-a intamplat in trecut si sa inteleg ca ATAT AU PUTUT PARINTII MEI, asa au STIUT ei sa se manifeste. Ii iubesc asa cum sunt, mai mult un pic pe mama. Cumva, am reusit sa renunt la "atasamente". Si pe fiica mea, o vad acum, ca pe un adolescent care trebuie sa aibe drumul ei si cand ma supar imi spun in sinea mea:"Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac." Am renuntat demult la razbunari, "dat replici" sau manifestari de orgoliu. Incerc sa devin mai buna. Dar tot tanjesc sa mi se spuna "te iubesc asa cum esti".
Toti avem dramele noastre, mici sau mari. Dar nu trebuie sa le expunem pe net, in mediul virtual. Inteleg ca tu o faci ptr. bani, sa mearga cursurile sa ai popularitate, sa cumpere cat de multi vauchere la tine, cum de asemenea pui linkuri spre carti care trebuie platite inainte de a fi citite. Nu te condamn. Nu te judec. Ai ales aceasta cale de a fi "GURU" ptr unii care doar cred ca nu se descurca in viata, cu femeile, sau cu serviciul sau cu diverse situatii sau persoane, in acest caz , parintii.
Eu nu ma expun in public sa imi povestesc viata si relatiile mele cu femei sau parinti sau diverse legaturi. Exista prieteni confidenti, exista batrani, exista in extrem chiar cabinete particulare de psiho.
Ca si cum ti-ai expune partile intime in geam, sau chilotii la intrare in bloc/casa. Parerea mea.
Ma gandeam la cumparatul de carti. Exista Torrente, exista Google, si daca stii sa cauti gasesti orice: FREE. Stiu ca o sa ma urasti sau o sa stergi acest comment, dar amintindu-mi de filmul "Avatar" unde acei aliensi isi tineau cunostintele si skill-urile in acel "copac fermecat" exista si la noi in viata reala MOTOARE de cautare, unul este google.com , altul https://duckduckgo.com/ sau https://www.startpage.com/ sau http://www.wolframalpha.com/ sau https://privatelee.com/ sau https://search.disconnect.me/ sau https://www.lukol.com/ sau https://metager.de/en or https://www.metacrawler.com/ samd.
Ideea e ca nu trebuie cheltuiti bani, de noi romanii din moment ce avem aproape cel mai rapid net, viteza e ok in RO. Si avem salarii mici. Lasa sa cumpere cei cu salarii peste 5000 Lei carti pe bani, noi astia de jos e mai bine sa le download-am.
Stiu povestea cu copyrightul, ca le furam munca la aia ce le-au scris, bla-bla-bla… eu zic asa: lasa sa fure Guvernul si marile trusturi, lasa sa ne fure resursele, lemnul, padurile, aurul, gazul, petrolul, creierele care migreaza si noi sa dam bani pe carti? No way Jose ! Crede-ma ca si Microsoft c vinde 200.000 de licente de Wingoz pe an in Ro, sa nu le vinde , tot banii aia ii au ! BTW am trecut pe Linux de 10 Ani si nu platesc nica' la Microshtift.
Va doresc un an Fericit !
# PS: Mai citesc pe aici si ma amuz cu sfaturile autorului la agatzat de femei :))
#PS: Ele vor doar 2 lucruri : 1) Poo**la si 2) bani…in rest le doare in coo*oor de sentimente si relatii si romantism, astea is povesti de adormit copii, si ptr puberi pana in 20 de ani. Si daca ai casa si masina si un salar buna, si o ai de 30 cm intre picioare, se va folosi de tine si apoi te va insela de cateva ori, apoi se va muta la altul cu salar si masina mai buna, sau poate doar din plictiseala. In coo*oor le doare ca le faci curve sau vrei sa aflii ce ai gresit. Pur si simplu nu le intereseaza, decat: next-next-next. Asta le e Hardware-ul si Sistemul de operare la fel si aplicatiile care ruleaza pe aceste masini: femeile.
Dar lucrurile acestea le stiai si tu Pera, nu e ceva nou, doar ca vrei sa le storci niste bani de la fraieri-looseri-neinformati-netrecuti prin viata…etc..prin Workshopuri…conferinte, seminarii, cursuri, carti, vauchere, etc.
Vb aia, aveti grija de voi si nu mai dati banii pe prostii, aveti un ADN, o informatie genetica, important e sa o folositi prin experiente personale, exista prieteni reali sau altii virtuali: Google, and other search engine…!
Ceau-bau !
Articolul vorbeste despre traumele din copilarie si de faptul ca nu ne simtim iubiti de parinti etc.
Iar tu debitezi cu femeile tale :))
" Eu nu ma expun in public sa imi povestesc viata si relatiile mele cu femei sau parinti sau diverse legaturi. "
Chiar tu ai scris ca nu vrei sa iti expui viata in public, dar la cat de frustrat esti in legatura cu succesul lui Pera, indiferent ca ai sau nu dreptate, si INSUCCESUL tau la FEMEI nu faci decat pe dos ceea ce ai scris in comentarii: Iti expui frustrarile din viata ta ca pe niste chiloti in geam, in comentarii.
Foarte interesant articolul, multumesc