Era sâmbătă dimineaţa.
În loc de ceasul deşteptător, eram trezit de cearta dintre mama şi tata din bucătărie. După ce era plecat toată săptămâna până vineri seara, tata venea acasă, de obicei beat, şi sâmbăta dimineaţa toate frustrările adunate din partea ambilor ieşeau la suprafaţă.
Eu aveam 8 ani. De data asta, lucrurile au escaladat şi erau mai grave decât de obicei.
Alarmat de sunetele care duceau cu gândul la o luptă fizică, am ieşit pe holul apartamentului nostru cu 2 camere din blocul comunist cu 4 etaje în care locuiam.
Tata îi ţinea încheieturile mamei strânse şi o izbise de perete în timp ce o înjura, iar mama încerca să se smucească din strânsoare însă nu avea destulă forţă.
Tata era, la 30 de ani, un bărbat în deplinătatea forţei fizice.
Prima reacţie la vederea acestei scene, a pornit în stomac, ca şi când o mână îmi strângea cu putere toate măruntaiele. Apoi, senzaţia a urcat rapid până în cap.
La 8 ani, eram cuprins de o furie turbată împotriva tatălui care o agresa pe mama.
Am sărit la el din lateral, trăgându-l de haine şi implorând: ”Tată, las-o în pace!”
Niciunul din ei nu şi-a întors privirea spre mine.
Simţeam mirosul de alcool şi ţigări din hainele tatălui, simţeam tensiunea în aer, ura din cuvintele lui, neputinţa mamei.
Am strâns cât de bine am putut buzunarul de la pantalonii tatălui, pentru că până acolo am ajuns cu mâinile şi am început să trag cât de tare am putut.
Uriaşul nici nu s-a clintit.
Am încercat să mă bag între ei, şi fără să se uite la mine, tata m-a luat cu o mână şi m-a azvârlit doi metri mai încolo. Furia mea s-a amestecat cu un sentiment de neputinţă de nedescris.
Sunt acolo, mă uit la mama cum e agresată fizic şi verbal, şi tot ce vreau e forţă fizică, nimic altceva. Nu există altă armă în acel moment pentru a o salva pe mama, decât forţa brută pe care eu, la 8 ani, nu o am.
În mintea mea, caut soluţii, secundele trec, mama e în suferinţă şi în pericol, tata e dezlănţuit parcă şi mai tare.
Ce pot să fac să o salvez pe mama?
Mă ridic din colţul în care sunt căzut şi mă duc spre tata cu ochii în lacrimi şi cad în genunchi, cu mâinile împreunate, rugându-l încă odată:
”Tată, te rog, las-o în pace!”
În acel moment, ca un val de ceaţă care se risipeşte, întreaga tensiune din aer dispare.
Parcă eliberat de un demon ce l-a posedat, tata se uită spre mine şi realizează penibilul situaţiei.
Fiul lui de 8 ani îl imploră în genunchi să o lase pe mama în pace. El, un animal turbat ce nu are nici o urmă de control, îşi agresează soţia, mama copilului lui.
Îşi ia o haină pe el şi iese pe uşă. Se duce la birt să bea şi să uite ce tocmai a făcut.
Mama stă pe scaun în bucătărie, plânge, şi mă ţine în braţe. Şi eu plâng cu ea.
Îmi doresc un singur lucru.
Să cresc mai repede şi să am destulă forţă să îl bat pe tata atunci când mai ridică mâna la mama. Vreau să îl lovesc cât de tare pot, din nou şi din nou, până când nu se mai mişcă şi până când eu nu mai pot de oboseală.
Îl urăsc pe tata.
După 25 de ani
Stau cu tata la o bere. Ne vedem odată sau de două ori pe săptămână, întotdeauna sâmbăta şi uneori în timpul săptămânii.
Îi duc câteva pachete de ţigări, bani şi mâncare.
Din cauza alcoolului, în ultimii ani tata nu a lucrat mai mult de câteva luni ca şi paznic în diverse locuri din care a fost dat afară de fiecare dată. Cartea lui de muncă are doar vreo 10 ani, de pe vremea când era tânăr.
Nu are pensie şi nu se poate întreţine pentru că nu are nicio altă sursă de venit.
Rolurile noastre s-au inversat. Eu sunt tata şi el e copilul.
Uneori mai povestim şi ne aducem aminte de anii de teroare la care ne-a supus pe mine şi pe mama. După ce mama a divorţat de el, când eu aveam 9 ani, era anul 1989 şi lumea se uita la tine ca la urs dacă divorţai. Nu se practica aşa ceva.
Mama a avut tăria de a divorţa, acesta fiind unul din lucrurile pentru care o admir.
Din acel moment, mama nu a vrut să mai îl primească în apartament pentru că venea beat şi pus pe scandal.
Tata ne-a terorizat 4-5 ani de zile, dormind pe băncile din faţa blocului, înjurând, urlând, spărgând uşa, urcând pe ţeava de gaz în balconul din bucătărie de la etajul 1 al apartamentului.
De câteva ori a venit poliţia şi jandarmeria şi odată în mod special, când a spart uşa de la apartament cu un topor, au venit 2 maşini de poliţie şi o dubă de jandarmi. L-au dus la spitalul de boli mintale pentru analize ca să nu îl aresteze. În câteva zile era înapoi.
Când îi aduceam aminte, spunea cu mândrie:
”Au venit mai mulţi jandarmi după mine decât puşcaşi marini după Bin Laden”
Când am împlinit 15 ani şi am început clasa a noua, a spus simplu şi lipsit de emoţie:
”Acum ai nevoie de linişte ca să înveţi şi să ajungi la facultate. Nu am să vă mai deranjez niciodată.”
Nu a mai venit să facă scandal niciodată din acea zi.
Anii au trecut, el a îmbătrânit şi au trecut 20 de ani de când a divorţat. Nici el şi nici mama nu s-au recăsătorit.
Acum, la 55 de ani, arată că la 65-70.
30 de ani de alcoolism îşi cer preţul cu dobândă şi nu e deloc mic.
Când am dobândit suficientă forţă fizică să îl pot bate pe tata, sau cel puţin să încerc, nu mai era cazul.
Viaţa îl lovise şi continua să îl lovească continuu. Era bolnav, slăbit fizic, înfrânt şi neadaptat la societate.
Depindea de mine pentru subzistenţă iar întâlnirile noastre erau ca între doi vechi prieteni.
Nu am încetat să îl urăsc până când am împlinit 30 de ani şi până când mi-am dat seama că toate slăbiciunile lui, le am şi eu.
El se refugia în alcool când erau lucruri pe care nu le putea rezolva, când povara era prea mare de dus şi pentru asta îl consideram un laș.
Asta până când mi-am dat seama că eu la stres, alegeam să fiu laș, la fel ca tata. Mă refugiam în mâncare, jocuri de noroc, jocuri pe calculator.
L-am judecat aspru şi l-am urât pentru agresivitatea lui împotriva mamei, pentru că distrugea şi spărgea atunci când pierdea controlul.
Asta până când într-un moment de furie, am luat telefonul iubitei şi l-am aruncat de la etajul 4, urmărind cu o uriaşă satisfacţie cum se loveşte de peretele unei case şi se sparge în bucăţi.
Eram doar o variantă mai fraieră a tatălui meu, o copie palidă care în momentele de tensiune recurgea la singurele strategii pe care le ştia şi pe care le văzuse de foarte timpuriu.
Refugiul în vicii, agresivitatea când nu obţii ce vrei, distrugerea şi autodistrugerea în lipsa unor strategii şi soluţii de viaţă care să rezolve adevăratele probleme, acestea le aveam şi eu în genele şi modelul meu parental.
Aproape întreaga mea viaţă am privit în afară şi am învinuit factorii externi pentru lipsurile şi nefericirea mea
Părinţii mei sunt săraci, de ce nu puteam să mă nasc într-o familie bogată şi să nu am nici o problemă financiară?
Nu am bani, de aceea nu pot să îmi fac prieteni şi nu mă iubesc fetele.
Alţi oameni sunt prefăcuţi, mincinoşi, trădători şi astfel ating succesul iar eu sunt naiv şi bun şi sensibil şi de aceea nu pot avea succes în societate.
Tatăl meu e alcoolic şi mă face de ruşine. Nu a adus mai nimic bun în viaţa mea şi acum trebuie să am eu grijă de el.
Mama nu câştigă destui bani şi e fraieră că rămâne la aceeaşi slujbă de învăţătoare, prost plătită. De ce nu se face mama antreprenor şi om de afaceri să îmi rezolve toate problemele financiare şi să trăim în prosperitate?
Cu acest gen de gânduri, umblam zi de zi pe străzi, şi acumulam frustrare şi furie pentru că nu aveam ce vedeam la alţii.
Iubire, statut social, bani, excursii, o viaţă bună.
În acea zi, când am realizat că nu sunt decât o variantă mai slabă a tatălui meu, am privit pentru prima oară într-un loc în care nu am ştiut să privesc.
În interiorul meu
A venit o zi când am fost lovit de o revelaţie extraordinară.
Nu tata era inamicul pe care îmi doream atât de tare să îl distrug. Mintea mea necoaptă de copil credea că tata e duşmanul.
Tata era prietenul meu, camaradul meu şi era bătrân şi înfrânt de un inamic adevărat, uriaş şi nevăzut care a terorizat familia mea generaţii întregi.
A fost ca şi când am luat un lift ce a început să coboare în adâncul sufletului meu. Pe măsură ce am coborât, am ajuns să descopăr că eu doar continuam să fiu copia palidă a părinţilor mei, în reacţii emoţionale, în comportamente, în gândire şi în rezultatele din viaţă.
Şi atunci, toate cuvintele înţelepte ”cunoaşte-te pe tine însuţi”, ”cucereşte-te pe tine”, ”cine se uită în exterior visează, cine se uită în interior, se trezeşte", au început să prindă sens.
Nu puteam să am rezultate mai bune în viaţă decât tatăl meu, dacă nu îmi depăşeam tatăl din MINE.
Eu eram genetic, psihic, sufleteşte, spiritual şi emoţional, o parte tata, o parte mama.
Dacă vreau să îi depăşesc în rezultate în viaţa reală, dacă vreau relaţii frumoase şi pline de iubire aşa cum ei nu au avut, dacă vreau banii pe care ei nu i-au avut, dacă vreau o stare emoţională de bine şi fericire aşa cum ei rareori aveau, atunci, prima oară, trebuie să mă uit la tatăl şi mama din mine, la tiparele pe care şi eu le urmez acum pentru că nu ştiu altă cale, nu am văzut alte strategii şi căi de a rezolva probleme.
Tata bea şi sparge de 30 de ani, mama munceşte ca un rob fără să simtă un progres semnificativ în calitatea vieţii ei.
Asta făceam şi eu. Doar că în loc să beau, mâncam, în loc să sparg lucruri, mă distrugeam pe mine. Am realizat că dacă am avut vreodată ură împotriva tatălui meu, aceeaşi ură o port şi pentru acea parte din mine care este tatăl meu.
Dacă am desconsiderat-o vreodată pe mama pentru alegerile ei, dacă am judecat-o, la fel fac şi cu partea din mine care este mama mea.
Adevăratul inamic, adevărata cauză a nefericirii mele, sursa tuturor suferinţelor trecute, prezente şi viitoare se află într-un singur loc.
Adânc în sufletul meu
Aşa că am lăsat liftul să coboare adânc în sufletul meu şi i-am depăşit pe mama şi pe tata.
Am ajuns pentru prima dată cu adevărat la MINE.
Şi pentru prima dată, cu adevărat, am ştiut că de abia acum începe viaţa mea, că de abia de acum îmi pot descoperi puterea personală.
Însă puterea personală nu stătea la dispoziţia mea, să o iau pur şi simplu. Trebuia să o merit. Trebuia să o câştig. Trebuia să mă lupt pentru ea.
Cu cine, poate te întrebi?
Cu balaurii, zmeii, demonii interiori.
Toate defectele mele, toate slăbiciunile, viciile, fricile erau acolo, pe acel teritoriu care era doar al meu.
Ca o grădină de care nu s-a ocupat nimeni, buruienile erau uriaşe şi nimic nu era frumos şi sănătos.
Era doar promisiunea unui teren fertil, care îngrijit, într-o zi s-ar putea să rodească.
Acum ştiam că tata nu a fost niciodată un om rău. Şi nici mama nu a făcut greşeli.
Amândoi au făcut ceea ce au ştiut ei mai bine, cu ce aveau la dispoziţie în acele momente. Şi ei îşi doreau ca orice alt om fericire, iubire şi linişte sufletească. Doar că nu au ştiut cum să le dobândească şi asta a hrănit latura lor întunecată şi a făcut-o să se manifeste.
Străbunicii lor le-au transmis defectele şi slăbiciunile bunicilor, bunicii părinţilor şi părinţii, mie.
Şi niciunul dintre ei nu a coborât în adâncul sufletului pentru a învinge acei demoni care cu fiecare generaţie creşteau mai mari şi mai puternici, hrănindu-se cu vieţile chinuite ale generaţiilor precedente.
Mie mi s-a dat o şansă extraordinară.
Eram urmărit de fantomele a generaţii întregi, defecte, vicii, tipare de comportament, frici, alcoolism, fugă de realitate, violenţă, distrugere şi autodistrugere.
Iar în braţele mele se afla misiunea cea mai grea. Și anume să mă ridic la luptă împotriva duşmanilor mei interiori.
Pentru a avea şanse în această luptă, era nevoie să încep să îmi iau puterea înapoi, puterea ce nu ştiu când, a fost uitată şi a rămas nefolosită.
Puterea de a zice NU.
Puterea de a mă răzgândi.
Puterea de a-mi asuma responsabilitatea.
Puterea asupra propriilor mele gânduri şi stări emoţionale.
Puterea acceptării.
Puterea de a fi eu însumi.
Puterea de a mă exprima.
Puterea de a-mi alege propria cale şi de a fi loial propriei mele legi.
Puterea vocaţiei.
Puterea încrederii în mine.
Puterea de a iubi.
Aveam un întreg arsenal şi eram pregătit pentru bătălia vieţii mele care avea să decidă dacă mă voi rupe de un cerc vicios ce dura de multe generaţii, dacă mă voi elibera de lanţurile în care toată familia mea a trăit suferind şi neştiind că există o întreagă lume neexplorată, cu pericole dar şi cu recompense uriaşe.
Lumea sufletului şi a minţii, lumea interioară.
“Pe câmpia sufletului stau un cavaler şi un dragon. Tu eşti cavalerul. Rezistenţa e dragonul, zmeul, demonul, balaurul. Singura interacţiune dintre cavaler şi dragon este lupta.
Dragonul este un inamic inteligent, activ şi răuvoitor care acţionează împotriva ta. Pasul 1 este să realizezi asta. Doar recunoaşterea acestui fapt îţi va câştiga jumătate de bătălie.
Luptă până la capăt ca şi când diavolul însuşi îţi respiră în ceafă şi te împunge în fund cu furca. Crede-mă, chiar o face." – Steven Pressfield
Tu când ţi-ai piedut puterea? Care sunt dragonii, zmeii şi balaurii tăi?
Pentru a te ajuta să-ți recuperezi puterea personală și pentru a înțelege mai bine acest proces am pentru tine cartea Personalitate Alfa – Descoperă comoara ascunsă din tine. Personalitatea alfa este omul care tinde permanent spre creştere şi evoluţie şi care mai devreme sau mai târziu are sănătate, bani, iubire şi vocaţie şi — mai presus de toate — un spirit de învingător.
Pera aspera ad astra
Pera Novacovici
66 de răspunsuri
Dragoni, zmei sau balauri? Dar de VAMPIRI ce spui? Ei chiar exista! http://www.invingestresul.com/1/post/2015/07/ferete-te-de-vampiri-ei-chiar-exist.html
Acum imi dau seama… Imi invinovatesc părintii pentru aceleasi lucruri si tosusi le mostenesc reactiile. O sa am mult de lucru cu mine 🙂
felicitari, cu aceasta constientizare, jumatate de batalie e castigata.
Asa-i prietene, exista pana si hidre, insa nu in lumea aceasta fizica! IAR Vampirii toti sa se duca la tine, daca tot crezi asa tare in ei!!!
Trebuie sa-ti marturisesc, Pera, e singurul tau articol la care am plans, m-am oprit din citit si am plans pana am simtit o eliberare. Am participat in copilarie la scene asemanatoare, mi-am invinuit ambii parinti pentru ca eram prea mica sa accept in mine si apoi in ei existenta unor demoni. Poate nici nu-i aveam atunci, poate i-am hranit ulterior, cert este ca acceptarea a venit destul de tarziu, cand tatal meu nici nu mai era. As fi vrut sa ii spun ca il iubesc…Stiu, nu asta era esenta articolului tau, dar cred ca este important sa te poti detasa de trecutul tau mai intai si de acceptare pentru a-ti recapata puterile de care spui.
Am crescut intr-un climat familial toxic, rece si extrem de negativ.
Parintii mei nu m-au dorit, mama mi-a spus pe la 6-7 ani ca nu am fost un copil dorit si ca a avut ghinion ca nu i-a reusit avortul.
De atunci in mine s-a activat un program de autodistrugere si stima de sine mi-a scazut ft mult devenind un copil trist.
Azi am 34 de ani, si ei inca incearca sa ma controleze si continua sa-mi atace alegerile in viata si au pretentia sa ii ajut financiar.
As vrea sa stiu daca gandurile lor negative ma poate influenta de la distanta. Am inceput sa le raspund mai rar la telefon si sa-i vizitez din ce in ce mai rar, pt ca de fiecare data simt ca ma incarca negativ si imi ia din putere, facandu-ma sa ma simt vinovata ca nu-i ascult pe ei.
Eu ii respect, dar nu-i iubesc si nu-i vreau in viata mea pt ca simt ca imi fac rau.
As vrea sa ma desprind total de ei si sa tai stringurile alea energetice negative dintre noi.
Nu toti parintii sunt cu adevarat parinti. Nu toti parintii vor binele copiilor lor. Nu toti parintii pot oferi un fundament sanatos de educatie copiilor.
Imi pare rau, dar pt. mine mi-e mai bine fara ei.
I-am iertat si m-am iertat, am fost copil usor de manipulat, insa azi puterea e la mine si vreau sa fiu libera, lasata in pace, sa nu se mai amestece in viata mea.
Eu nu vreau ‘sa-mi bat’ parintii, nici sa fiu in competitie cu ei, vreau doar sa-mi traiesc libera viata dupa deciziile mele.
Puterea e la mine si nu o mai dau nimanui, niciodata.
Tot respectul din partea mea, Pera!
Multumesc.
Gina, citind ce ai scris despre viata ta, relatia ta cu parintii tai si decizia ta de a nu mai relationa cu ei realizez ca tu insuti proiectezi asupra lor acelasi lucru care-l faceai ei cu tine. Practic mama ta proiecta asupra ta un fel de resentiment si dorinta de a se „elibera ” de tine , iar acum tu insuti incerci acelasi lucru. Continuand sa faci ce-ti face ea tie nu vei trece peste comportamentul asta reflexiv. Cel mai sanatos este sa constientizezi propriul comportament (si bune si rele), sa accepti ce gasesti cand constientizezi (adica sa accepti ca sunt acolo, in repertoriul tau si sa nu lupti deloc cu prezenta lor in tine cand constientizezi ca sunt acolo) iar pe cat posibil sa lucrezi la a-ti imbunatati conduita fata de tine si ceilalti (focusandu-te pe aspectele pozitive – e o practica pe care o perfectionezi practicand-o constient si dand din ce in ce mai putina importanta aspectelor negative – din nou o practica care se perfectioneaza prin practica). Accepta ca parintii tai nu se vor schimba niciodata, ca trecutul nu se poate schimba, totusi…te poti schimba tu – poti schimba tu cum reactionezi la interactiunea cu ei (daca te mai lesi influientata emotional si comportamental de ei si de trecutul cu ei …sau nu). Poti la un anumit nivel sa-nveti sa-ti stapanesti reactiile emotionale. Sper ca te ajuta reply-ul meu. Iti doresc toate cele bune!
Foarte bine punctat Radu! Eu am trecut prin experienta asta, si tot asa, ma transformasem in ei… Ma umileam incercand sa le fac pe plac, ca poate, poate vor spune si ei o vorba buna… Pana in ziua in care am zis stop, si de la capat. Eu sunt altcineva, ei sunt, ei!
In ziua aia m-am impacat cu mine, mi-am umplut buzunarele sufletului cu optimism! Fata de ei am avut atitudinea de invingator, de om care nu are nevoie de nimic, degajat si plin de bucurie… Nu a functionat chiar imediat, dar dupa cateva ” confruntari” de genul:”ai luat-o razna”, „ce razi a proasta, asa?”…” de ce te impopotonezi asa? unde pleci? ce, ai bani de aruncat pe petreceri?! Noi abia ne ajungem de la o pensie la alta, si tu iti faci concedii, unde arunci cu banii….
Poate ca in sufletul meu ma infuriam si chiar o faceam, ca nu m-au ajutat material cu ceva, niciodata!
Dar am vazut altfel lucrurile, i-am ajutat imediat fara sa ma gandesc, de multe ori le dadeam ultimul sfant din casa, dar lasam impresia ca am de 10 ori pe atat… Am avut liniste, nu m-au mai controlat, nu mi-au mai cerut mare lucru, pentru ca le duceam mai tot ce stiam ca le prieste… Important a fost momentul cand am plecat de acasa, mutandu-ma. cu chirie. Pentru ca pana la urma asta e secretul : taierea cordonului ombilical” , sa poti sa iti traiesti propria viata, dupa regulile tale, dupa cum simti tu…
Buna Gina. Imi permit o parere si sper sa nu apas pe vreun buton gresit.
Distanta, in km, pe care ai obtinut-o este doar un prim pas si un paleativ in acelasi timp. Legatura cu ei nu este „taiata” efectiv. Tu nu le-ai spus ca acum ai viata ta si ca nu poti sa ii sustii material. Mie imi pare ca aceasta „pretentie” a lor este o forma mascata de recunoastere, acea recunoastere pe care tie nu ti-au oferit-o.
Apoi, nimeni nu te poate influenta decat daca il/ii urmezi sau tu permiti. Despre aceasta putere luata sau data ne aminteste Pera.
Si mai este inca ceva, special si foarte important, pe care Pera l-a amintit in articolul sau: despre misiunea noastra de a-i intelege pe cei dinaintea noastra care nu au „coborat in adancul sufletului pentru a invinge acei demoni care cu fiecare generatie cresteau mai mari si mai puternici, hranindu-se cu vietile chinuite ale generatiilor precedente.” Si parintii tai au avut parte de traumele lor pe care nu au stiut sa le gereze. Te imbratisez cu drag, si daca te-am necajit cumva sa ma ierti!
Radu, Mihaela va multumesc pentru sfaturile si parerile voastre.
Va doresc toate cele bune si sa nu va dati puterea nimanui!
Cat despre mine, am muncit mult la mine sa ma curat de tot ce-am invatat, asimilat in familia mea; am facut regresie, introspectie, analiza si mi-am instalat propriul soft dupa care traiesc, cea care sunt eu cu adevarat si imi merge mult mai bine si sunt fericita!
Imi voi ajuta parintii financiar dar in rest nu au niciun cuvant si niciun drept de existenta in viata mea.
II simt ca pe un nor negru ce ma urmareste…sa-si vada de viata lor, sa-si rezolve singuri pb., sa-si iasa din rolul de parinte(pt ca demult s-a incheiat).
Puterea e in noi!
Toate cele bune 😉
Draga Gina,
Trecand dincolo de sentimente si incercand a cunoaste un anumit realism, pot sa-ti spun in prima faza ca esti varza! Decat sa multumesti pur si simplu de-a’ndroanga unor oameni ce te-au indrumat sanatos, pentru ca apoi sa faci ceea ce tu crezi ca-i nemaipomenit de bine pentru tine, adica sa te refugiezi intr-o autosugestie simplista gen ”puterea e la mine”, mai bine ai fi tacut din gura si ai fi reflectat un pic la ce ti-a spus Radu.
Suntem intr-o era cand nu mai merge deloc cu frectii din astea specifice pocaitilor care spun o rugaciune bolborosita pe repede-nainte crezand ca astfel vor reusi cu ajutorul Celui/Celor de Sus, si implict cu ajutorul autosugestiei, sa treaca peste o problema sufleteasca ce-i adanc inradacinata in propria persoana, plus in persoanele cu care legaturile karmice sunt mai mult decat vizibile. Uita de smecheria ”puterea e la mine”,ca se vede din luna ca nu esti capabila sa gestionezi situatia doar cu asemenea clisee expirate pentru aceasta epoca si era culturala!
Felul in care te exprimi arata ca iti arunci PE.aici proprii demoni. Nu Ai niciun drept Sa tragi concluzii despre viata altcuiva SI Mai ales sa le exprimi! Nesimtitule!
Buna, Gina! Imi pare rau ca a trebuit sa duci povara asta. Cred ca dupa atatia ani in care au profitat de sentimentele si slabiciunile tale, e responsabilitatea ta sa te iubesti (cat n au facut-o ei), sa te respecti si sa faci ce simti tu ca e bine pentru tine. Iar daca tu simti ca ti-e mai bine cand nu auzi vesti de la ei, atunci fa iin asa fel incat sa ii eviti cat mai mult. Se spun multe vorbe in vant despre cat de important este sa iti iubesti parintii oricum, sa fii alaturi de ei oricum, dar eu cred ca in momentul asta cel mai important este sa iti fie tie bine. Nu te simti vinovata.
Imi pare rau pentru experienta Ta, nu cred ca e usor sa afli ca nu ai fost un copil dorit SI nici situatia de manipulare PE care o descrii in present.. Esti pe drumul de eliberare :), iar legat de nevoia ta de a intrerupe/minimiza relatiile cu parintii, e dreptul tau si daca pe moment te ajuta, fii tare si fa cum e mai bine pentru tine. EU am facut Terapie pt ceva asemanator si chiar terapeutul m.a incurajat sa ma distantez de mama daca asta e nevoia mea de moment. Cand vei vindeca mai mult probabil o re-apropiere mai sanatoasa din alte pozitii de putere si in alti termeni va fi fireasca. :). Pace-n Suflet!
Draga Pera, articolul tau il citesc din nou..dupa citiva ani .Atunci m-a impresionat insa acum deloc!
Cred ca acum pot sa-l privesc si cu ochi critici , nu numai cu admiratie.
Acest val urias de ” self -growth” de ” dezvoltare personala” de ..si aici lisat contiuna la nesfirsit , pur si simplu ne anuleaza instinctele naturale, instinctele de aparare in situatii cheie.Sa admiti ca doar ti trebuie sa te schimbi ( daca te infurii, daca urasti ..daca esti enervat mai mult decit altii in diverse situatii) nu fac edecit sa ne transformama in niste alienati.” Controlul gindurilor car egenereaza emotii” ..apoit ” marketing spiritual” in scopuri nobile..etc ..toate aceste clisee distrug mintea unui om..nici intr-un caz nu ila ajuta..
Eu cred ca o fiinta normala, o fiinta curajoasa ..poate sa reactioneze as cum simte de cuvvinta..uneori chira foaret agresiv daca e xcazul..pentru a nu-si retine emotiile car eii pot provoca mult pre amulte neplacerei si chiar blo grave.
A..si inca un cliseu citit de mii de ori..preluat de altfel de pe toat esite-uril maricane care au indus si impus acest flage..deci. ” Asum-ati tu responsabilitatea si nu-i invinovatii pe altii! „..”ei aus facut ce au stiut mai bine”..oare asa este?..Nici intr-un caz..si sa te simti vinovati pentru ca le porti ura si le doresti raul cind simti ca tu te-ai transformat da! din cauza lor, din cauta ta poate , Pera!?..Din cauz ata, da ..spun cu mina pe inima pentru ca din pacate acum trei ani am cumparat primul curs de ” dezvoltare personala” de la tine..Apoi toate acele idei le-m recitit de multe ori in alta forma..Eu as interzice acest flagel..dar din pacate e prea tirziu. Voi toti ..deschizind un blog si o afacere ..vinzinfd minciuni..lucrurei nedemonstrate si nedemonstrabile..practic spalati creierul oamenilor. As mai puta continua dar cred ca ai prins idea..
Pur și simplu genial. Nu am cuvinte.
Te admir Pera pentru acest post si puterea de a-l scrie. Eu … inca ma descopar pe mine insami si invat sa ma accept. Cu slabiciunile mele si cu neputinta mea. Nu stu daca voi putea deveni vreodata mai puternica, dar deocamdata ma constientizez. Imi constientizez „temnita” ca sa spun asa. Sper, rational, ca dupa ce o voi accepta si ma voi obisnui cu ea, sa gasesc resurse sa ies din ea. Sa o schimb. Dar … poate ca m-am obisnuit deja cu ea si am invatat sa ma adaptez la ea, sa traiesc in ea? Poate ca nu voi reusi niciodata sa ma depasesc, dar acum ma bucur sa ma cunosc si sa ma accept.
Postarea ta imi arata ca exista speranta in dezvoltarea personala. Iti multumesc. Si da, te admir!
M-a bufnit plansul citind scena cu mama terorizata de tata, un copil mic si neputiincios sa o ajute … Mi-am reamintit nenumarate scene similare din copilaria mea. Sunt din Bucuresti, stiu ca Dvs sunteti din Timisoara. Cum se pot face in acest caz sedintele de coaching ? Skype ? Multumesc!
Salut. Scrie-mi la pera @ personalitatealfa.com
Pera, nu credeam ca iti voi scrie vreodata, nu obisnuiesc sa scriu astfel de comentarii, insa nu am cuvinte sa spun cat de mult apreciez acest text pe care l-ai scris. Nu cred ca a fost nici pentru tine usor, de aceea cred ca, din punctul meu de vedere, acesta este cel mai bun text scris de tine, ori dintre care le-am citit eu. Pentru ca, inainte de orice, inainte de a te gandi la o dezvoltare personala, la bani, la ajuta pe altii mai ales, trebuie sa castigi lupta cu tine. Iar acesti demoni sunt cel mai greu de invins.
Demonii mei, ca sa iti raspund si la intrebare, sunt bine legati, am reusit nu de multa vreme sa ii separ si sa ii pun pe fiecare in cusca lui, dar obisnuiesc sa le mai dau drumul cand sunt singur, cand vad ca au acumulat prea multa energie. Si cand i-am secat de vlaga, ii inchid inapoi si imi continui drumul in viata.
Toate cele bune.
Multumesc
„Iesit-a semanatorul sa semene samanta sa. Si pe cand semana, unele seminte au cazut langa drum si au venit pasarile si le-au mancat. Altele au cazut pe loc pietros, unde n-aveau pamant mult, si indata au rasarit, pentru ca nu era pamantul adanc. Iar cand s-a ivit soarele, s-au palit de arsita si, neavand radacina, s-au uscat. Altele au cazut intre spini, dar spinii au crescut si le-au inabusit. Altele au cazut pe pamant bun si au dat rod: una o suta, alta saizeci, alta treizeci. Cine are urechi de auzit sa auda”
In trecut si eu aveam mostenite reactiile si comportamentele parintilor, si o tona de ignoranta, dar la un moment dat mi s-a intamplat un lucru extraordinar, prima data am simtit ca nu mai pot continua asa, simteam undeva ca exista si alta cale, exista si un altfel de om care traieste in mine, e viu doar ca nu atat de puternic, eram aproape sa cad in abis, atunci cu ultimele puteri acel ceva din mine s-a ridicat si mi-a aratat doua drumuri unul pe care mergeam de cativa ani si unul pe care il continui astazi, drumul cunoasterii de sine, drumul catre potentialul meu maxim.
Multumesc Pera!
Felicitari!
Am constientizat de timpuriu ca in multe privinte mi-am mostenit preconceptiile, atitudinea, mentalitatea… pana si acea voce interioara auto-critica de la parintii mei. Intrasem pana si-n obiceiul de a-i invinui pentru destule neimpliniri din viata mea . Pe masura ce am inceput sa „”lucrez” asupra acestor aspecte am inceput incet dar sigur sa vad rezultate – devenisem mai responsabil, emotional eram mult mai matur si (mai „in control” asupra emotiilor mele – pur si simplu pentru ca-mi permit acum sa le simt, fara a reactiona la ele) si mai constient de lumea mea interioara. Drumul in sine insa constientizez in momentul asta ca nu se va termina niciodata – acceptand faptul ca dezvoltarea personala si cresterea este un drum pe care-l parcurg toata viata este liberator. Nimic nu sta pe loc – ori cresti ori stagnezi putin apoi incet dar sigur decazi si constientizand faptul ca am totusi posibilitatea sa aleg- aleg sa cresc indiferent cat de putin as creste (in unele momente) si cat de greu mi-ar fi. In momentul de fata nu-mi mai blamez parintii pentru esecurile sau neimplinirile mele. Realizez ca ei sunt cum sunt si ca cheia implinirii mele e sa-i accept pe cei din jur cum sunt, pur si simplu – fara sa-ncerc sa-i schimb si lucrand la mine . Nu are sens sa ma responsabilizez cu cei din jur ci doar cu mine insumi intrucat doar pe mine ma pot schimba si schimbandu-ma eu insumi – schimb si conditiile mele de viata cat si calitatea mea de viata. Eu sunt responsabil pentru 90% din viata mea , restul 10% e influienta altora sau hazardul dar e perfect ok. Viata e nedreapta – dar m-am impacat si cu aspectul asta. Sunt impacat.
Ps multumesc pentru articol. Ma regasesc in el si apreciez ca mi-ai oferit o lectie de viata pe care ai dobandit-o cu greu cat si faptul ca mi-ai impartasit un aspect destul de persona din viata ta. Numai bine! 🙂
Salut, Pera! Multumesc din suflet pentru articol. Aceeasi atmosfera am trait-o si eu in familie. Parintii mei n-au divortat, insa. De cativa ani lucrez cu mine la vindecarea ranilor si la evolutia mea. 🙂 E un drum greu, dar roadele incep sa se vada si zambesc usor in semn de multumire.
Lacrimile imi curg incontinuu pentru ca eu inca sunt la inceput de constientizare cand inca as vrea sa ii ofer mamei mele bataile si tot ce a mai fost dar totodata mi am dat seama cat de mult ii seaman si fac aceleasi greseli .e drum lung pana la acceptare si la ivingerea demonilor,bataliile sunt grele si parca nu se mai termina…..dar cine persevereaza reuseste.
Poate ai citit, poate nu, dar incepand de astazi sambata 26 iulie 2015, potrivit calendarului Mayas, „plivim buruienile” pentru ca semintele viitorului sa poata da rod. Fireste, ti-ai dat seama ca este despre „noi”, despre gradina noastra interioara, despre sufletul nostru care se cere „eliberat” de paternurile mostenite si devenite nefolositoare ba chiar obstacole asa cum sunt acelea create de castori pentru ca sa opreasca apa si sa isi construiasca arealul pentru a se simti bine. La fel si noi, am construit bariere si am trait in lacul suferintei pe care ni l-am construit. Ne-am complacut in confortul binecunoscut al durerii si al agresiunii.
Indiferent de credintele la care ne-am legat prin afinitate de gandire, ACUM este momentul sa imblanzim dragonul si sa ii folosim puterea pentru ca sa putem pasi dincolo de tiparele de gandire.
Acum este momentul sa trec la persoana intai singular si sa las sa curga ceea ce am acumulat in mine, sa fac curatenie, sa ma pregatesc de toamna ca sa fac provizii noi pentru VIITOR. O fac pentru ca este primul pas ca sa numai arat cu „degetul’ in exterior, caci nu acolo sunt eu, EU SUNT AICI, IN SUFLETUL MEU si el imi cere sa rup aceste bariere. Pentru o persoana care si-a asumat „inconstient” rolul de victima, cu mici intreruperi, nu-i tocmai usor sa ma intorc spre mine. Pentru o astfel de persoana, ca mine, care a trait in minte ca sa poata sa-si dovedeasca valoarea, o astfel de actiune cere mult curaj din inima si multa, multa iubire.
In calitate de victima am exersat „teama” care a devenit principala mea stare. Nu am siguranta ca a fost in totalitate alegerea mea pentru ca am fost, copil, tratata cu brutalitate, acea brutatlitate care te anihileaza, pe moment ca fiinta. Incerc sa imi amintesc dar nu vad decat loviturile si imposibilitatea fizica de a riposta. Din cand in cand, in prezent, la schimbare de vreme, locurile tipa de durere. Mey, Pera, eu acum cand scriu, cred ca banui, plang. Si imi pare bine ca mi-ai dat ocazia, ca multora din noi, sa ne eliberam. Si cum scriam, in conditiile in care psihic numai stiam incotro sa o apuc, in care mamicuta mea nu a reactionat sau poate nu a putut, nu stiu sigur pentru ca noi am inceput sa vorbim abia dupa moartea tatalui, eu am trait pe pilot automat. Vroiam sa fac arhitectura, insa nu, el a ales altceva. Pe parcurs puterea mea interioara m-a ajutat sa imi creez o lume noua insa, foarte important, in competitie cu convingerile lui ca nu sunt in stare de nimic, ca doar in maniera vazuta de el voi reusi in viata adica voi avea un salariu bun. Toate examenele si autorizarile luate de mine au anticipat ceea ce vroia el pentru mine. Deci am trait o perioada de timp in competitie cu mine de fapt, nu cu el, cu multa adrenalina, sub anatema nereusitei. Dar cum toti avem un moment in viata cand parca Cerul revarsa toate binefacerile sale, si catre mine a venit sansa de a pleca, de a iesi de sub guvernarea lui, castigand un loc pentru ca sa imi fac masteratul in Franta.
Stii ce m-a uimit? Cand eram pe scarile spitalului, asteptand verdictul pentru starea de sanatate a tatalui meu, mama mi-a spus, intr-un moment de adevar, ca sunt foarte puternica. In acel moment mi-am dat seama ce masca mi-am construit. Si eu care asteptam de la ea eventuale pareri de rau ca nu am fost mai apropiate, eventual un Te iubesc!
Bottom line, balaurii, zmeii si demonii interiori s-au hranit din teama, teama de a nu fi buna, de a fi respinsa, de a nu ma ridica la nivelul asteptarilor intotdeauna ale celorlalti.
Si apoi, a mai venit inca un moment in care mi-am dat seama ca eu sunt cea care hranesc, in continuare, aceste animale, prin obisnuinta de a proiecta in exterior ceva ce sigur nu este concret, real. Usor, usor, ma intorc in mine si imi pun intrebari ca sa ma clarific daca starea pe care o am imi apartine sau este o sechela a vechilor experiente.
Ai mare dreptate cand afirmi ca „amandoi (parintii) au facut ceea ce au stiut ei mai bine”, si si mai puternica si plina de adevar, din acela imuabil, ca noi repetam, la alta scara, comportamentele lor.
Daca cele scrise de mine in aceste cateva randuri au deranjat pe cineva, o/il rog sa treaca peste. Nu ma plang ci am incercat sa scot din adancul constiintei mele, petele negre. Din pacate nu exista Venish pentru acest tip de amintiri, doar integrarea si acceptarea lor ca solutie pentru evolutie. Incerc, ma straduiesc si fireste ca am si derapaje, insa merg inainte.
Multumesc Pera. Sa fii iubit!
O precizare, nu știu cât de importantă în context: Tatăl nu era un agresor, în scena descrisă la început. Dimpotrivă, agresorul era mama, care, isterică fiind, încerca să-l lovească. Un agresor nu te ține de încheieturi când e mult mai puternic, ci te lovește, pur și simplu. Poziția tatălui era una defensivă, de imobilizare a agresorului și de calmare a unui acces de furie agresivă din partea cuiva inferior ca forță fizică, dar mult mai agresiv.
Iti dai seama ce agresor feroce sunt eu? Ani de zile sotul meu ma apuca de incheieturi si dadea cu mine de toti peretii in ritmul in care silabisea cate un repros sau o injuratura. Din cand in cand imi mai dadea drumul unei maini si ma lovea in cap. La sfarsit nu mai simteam decat cum pulsa capul si a doua zi trecea greu, cu multe nurofen.
Ce spui tu ar putea fi o teorie, dar m-a durut gandul ca cineva poate simplifica atat de mult o suferinta atat de mare si sa transforme victima in agresor.
Asa e, daca nu m-ar fi tinut de maini probabil ca l-as fi impins sau l-as fi zgariat si atunci n-ar mai fi putut controla loviturile care trebuiau aplicate cumva fara sa lase semne vizibile.
P.S. Eu aveam aprox. 50kg iar el aprox. 100kg
Sarah, esti un agresor si daca nu esti „feroce”, atunci când esti primul care dă (cu pumnul, cu palma, cu unghiile, etc.) sau impinge, sau înjură. Eu m-am referit la agresiunea fizică, manifestare care la femei este, de cele mai multe ori, isterie, mai ales atunci când diferența de forță fizică nu este în favoarea lor.
Cât despre simplificare, nu cred că este cazul comentariului meu. Dimpotrivă, simplificarea este exact în sens invers. E mai simplu să reducem scena descrisă la agresiune din partea bărbatului, decât să analizăm mai profund și să înțelegem resorturile luptei așa cum am propus eu.
Emoţionant ,mau luat fiorii dupa care mi-au dat ochii în lacrimi.Pera …mulţumim pentru tot ce faci pentru noi !Un articol destul de eficient !!!BRAVO !!!
Felicitari pentru articol si pentru lectia trezirii la viata! Asa este, invatam de la parinti cum sa facem fata situatiilor, cum sa reactionam la stres/frustrari/esecuri, cum sa abordam conflictele si relatia cu ceilalti. Cateodata aceste comportamente invatate lucreaza impotriva noastra si a unei vieti echilibrate. Fericiti sunt cei care constientizeaza si traiesc acel moment de revelatie! Ei au sansa de a le depasi si de a invata alte comportamente care sa le fie benefice. Este un proces dificil, dar nu imposibil, l-am trait pe propria-mi piele. In practica mea cu parintii, le spun intotdeauna acestora ce efecte asupra copilului pot avea comportamentul, atitudinea si felul in care isi vorbesc unul altuia. Copilul invata ce traieste.
Initial, titlul m-a facut sa trec peste articol, dar m-a intrigat si m-am intors. Minunat scris. M-a infiorat. Felicitari Pera ca ai gasit puterea de a lupta cu tine si mai ales puterea de a ierta toate „nedreptatile” vietii. Odata ce ai gasit raspunsul la problemele tale, sunt sigura ca te simti eliberat si asta se vede si din invataturile pe care le oferi altora.
Dupa ce îmi șterg lacrimile, mai vorbim :))
Salut pera.
I aceea-si situatie am fist si eu ca si tine. Si eu l-am urit pa tata. Acum i-l inteleg. Suntem prieteni. La fel ca in cazul tau, tata nu mai sta cu noi de vre-o 10 ani. Noi locuim la casa parinteasca in acela-si sat sta si tata. Problema e urmatoarea. Cum as putea s-o conving pe mama ca inca mai am nevoie de tata? De cite ori ma vede ca virbesc cu el sau i-l ajut cu ceva face un scandal de proportii. Cum as putea s-o fac sa inteleaga ca, ce a fost, a fost intre ei si sa nu-mi mai interzica sa vorbesc cu el. Astept sdaturi si de la ceilalti cititori. Multumesc!!!
Buna! Printr_o situatie similara am trecut si eu. Si tatal meu a batut_o pe mama mea. Imi uram tatal, nu sunt multumit de ceea ce a facut in viata. Dar acum imi dau seama ca face ceea ce a fost invatat sa faca.
Incepi pur si simplu sa SCHIMBI ceva, sa lucrzi asupra ta. Sa MODELEZI (copiezi, imiti) alte persoane, care iti plac. Decizia de a face acest pas, aceasta schimbare majora, e deja jumatate drumul.
Impresionant, induiosator, sensibil si realist in acelasi timp. Cred ca disensiunile familiale au fost sansa ta. Daca nu era asa, poate ca acum cheltuiai banii parintilor pe tot felul de escapade, poate pe droguri… Daca nu era asa, poate nu ai fi simtit imperios necesar sa faci acea introspectie….Cine stie?
Oricum, eu ma bucur nespus ca esti prietenul meu si ca invat atat de mult de la tine:)
Mersi, Pera !!!
Pentru vindecare avem nevoie sa schimbam tiparele comportamentale.
Draga Isabela (ce nume frumos!), gandeste-te ca „micile” rautati ale mamei sunt mesaje prin care ea isi revendica atentia, poate ca nu stie cum altfel sa o faca, nu stie cum sa arate ca este importanta, ca ideile ei au cadere si in final are nevoie de acceptare, recunoastere. Dar nu ai voie sa permiti ca aceste manifestari sa iti submineze cine esti tu, sa te judeci, sa nu te placi. Puterea ta sta in capacitatea de a schimba polaritatea a ceea ce tu consideri ca este „gresit” la tine. Sunt clipe in viata cand acestea te ajuta sa depasesti momentele grele din care nu poti iesi decat daca manifesti partea „rea” din tine pentru ca stiuatia este de asa natura. De cate ori nu a fost nevoie sa ridici glasul pentru ca cineva nu vroia sa inteleaga, cel mai simplu exemplu este cu meseriasii cu care la inceput te intelegi asupra lucrarii intr-un fel si ajungi sa vezi ca ei fac cum le trece prin cap sau te amana. La acest gen de momente ma refer.
Apoi, parintii devin uneori copii. Schimba rolurile. Cum ar fi sa ai un astfel de copil? Nu l-ai mai iubi? Ce ai face?
Indiferent de situatie, parintii raman parinti. Gratie lor suntem aici si experimentam viata.
Respect pentru tot ce faci.
DRAGĀ PERA, MULTUMESC DIN SUFLET,ALĀTURÎNDU-MĀ SI EU GÎNDURILOR EMOTIONANTE(CU SIMILARE EXPERIENTE ALE COPILĀRIEI) SI COMENTARIILOR FĀCUTE DE CEI CARE TE CITESC SI TE APRECIAZĀ,FĀCÎND DIN NOI UN SINGUR SUFLET CONSTIENTIZÎND TOT MAI MULT CINE SÎNTEM PE ACEST PĀMÎNT SI,CUM SCRIA MIHAELA{MARE RESPECT SI ADMIRATIE SI PENTRU EA PENTRU FELUL CUM EXPUNE SI POVESTEA EI MISCĀTOARE},ACUM ESTE MOMENTUL SĀ”PLIVIM BURUIENILE” SĀ NE TREZIM CONSTIINTA DEVENIND FIINTE UMANE CU ADEVĀRAT,AUTOSUFICIENTE, DESPOVĀRÎNDU-NE DE TIPARELE VECHI ALE GÎNDIRII SI ALE EDUCATIEI FALSE, DAR MAI BINE ZIS CÎSTIGÎND EXPERIENTE CARE NE ILUMINEAZĀ DRUMUL VIETII; MÎNDRIE TIE SI MULTUMIRI CĀ EXISTI CĀ VII ÎN ÎNTÎMPINAREA SI POSIBILITATEA DE A NE AJUTA ÎN ACEST SENS! ESTI UN SUFLET COMOARĀ! MĀ ÎNCHIN SI ÎNCLIN CU MARE RESPECT SI RECUNOSTINTĀ!
Multumesc Maria, a fost din adancul sufletului tot ce am scris insa gratie lui Pera care m-a ajutat mai intai sa constientizez in ce etapa a vietii mele sunt si apoi sa purced la a pune pe „hartie” trairile mele.
VIATA ESTE SANSA NOASTRĀ DE A CRESTE-N SUFLET, MINUNATA MIHAELA! NUMAI BINE SI MULT SUCCES PE MAI DEPARTE CRESTERII TALE PERSONALE!
In primul rând , felicitari Pera pentru puterea de a vorbi despre tine ! Eu am incetat sa fac asta in ultimii ani, de frică ! Te admir foarte mult pentru asta ! Eu mi-am descoperit demonii, îi vad aproape zilnic , daca nu in faptele mele, atunci in gândurile mele . Nu stiu exact unde si cand am pierdut puterea, sau daca am avut vreodata putere, si nuci nu stiu cum sa fac sa îmi câstig puterea . Stau de multe ori si ma gandesc la mine si la viata mea de până acum, si vad defectele, le constientizez, si stiu de unde vin , imi vad si punctele tari, si totuși nu reușesc sa imi controlez demonii …
Frumos articolul! Frumos ca majoritatea materialelor! Am citit si doua carti de alte tale personalitate alfa si arta seductiei! De mult vreau sa iti scriu dar nu stiu/stiam cum! Sunt cat se poate de vesel, optimist, intr-o continua cautare de a evolua, de a imi insusii adevarata valoare (care este mare), intr-o continua cautare a acelui ceva ce sa ma ajute atat pe mine cat si familia si prietenii si oamenii ce au nevoie! doar asa ma pot descrie pe mine si mentalitatea mea! Dar sunt intr-un continuu maraton pe loc! Pot zice ca am trecut prin aceleasi circumstante, imi pot invinuii atat mama ca a fost slaba si a cautat sprijinul fix unde nu trebuia, tatal adevarat care majoritatea timpului (de la nastere pana pe la 10-12 ani), a stat mai mult prin puscarie, iar cand a fost acasa a batut-o pe maicamea si a facut-o sa plece de acasa si, da, in loc sa nimerim la mai bine am sarit din lac in put, acum cea mai mare vina o are tatal vitreg, un dictator, ne-a muncit, ne-a mancat banii (da cand ne-am mutat la el la tara noi aveam banii si lucrurile sa mobilezi o casa), ne-a rupt de lumea civilizata (ne-a luat de la oras si ne-a dus intr-un sat uitat de lume) si a facut-o intr-un mod foarte parsiv, miseleste (ne-a promis marea cu sarea), ne-a frant spiritele, ne-a facut sa ii urmam visele lui si nu ale noastre, imi cam cunosc dusmanii reali cat si demonii interni, unii demoni recunosc ca nu ii regasesc in „lantul familial”. stiu cum sa infrang o parte din ei, o alta parte voi invata pe parcurs, o luam batalie cu batalie, dar ce te faci cand adaugat peste astea cel mai mare obstacol in viata si in lupta cu sine insati este, sa zicem, un demon cat se poate de real, un virus ce mi-a fost daruit de o asistenta/doctora in spital si imi macina trupul inca de la varsta de 1 an si 2 luni! ce sanse sa mai ai in batalia aceasta, o batalie care este grea si asa! Nu imi place sa caut scuze si vinovati, deoarece acestea stau in calea progresului, poate de aceea am si hotarat sa scriu, vreau sa aflu si din alte parti cam care este cauza situatiei in care ma aflu!
Sper sa intelegi ce am scris, ceea ce as cauta!
P.S. Stiu ca o viata avem si nici aceea nu stim cand se termina, dar cand si la aceea improbabilitatea se mai adauga si niste vesti cu un termen de valabilitate, situatia asta te pune pe ganduri!
P.P.S. Vreau sa-mi traiesc fiecare zii ca si cum ar fii ultima, vreau sa fac ceva bun sa lase o amprenta, vreau sa ma distrez si da, stiu ca e putin rau, dar vreau sa ma placa toata lumea, vreau sa insemn ceva ptr un foarte mare numar de oameni!
Dragonii mei sunt:
1. amanarea,
2. zgarcenia,
3. friica ca nu o sa merg pe drumul” cel bun”
– neorganizarea pe prioritati ale actiunilor importante
In 2012 aprx prin mai am reusit sa imi controlez demonii. Am stat prea mult in zona de comfort dupa si au inceput infet sa revina.
Sper sa mai functioneze vechile tehnici, ce-mi mai aduc aminte din ele
Ai grija, educa-te continuu, ei pot reaparea.
interesant. Tatal meu e mort de mai mult de 7 ani. Totusi, in visele cand il visez, desi il iubesc ajungem sa ne batem. Relatia cu mama am redus-o la minim, ii reprosez daca ma suna prea des, plange cand afla lucruri din viata noastra (a sotiei si a mea) pe care le impartasim doar cu parintii sotiei.
Totusi, plecarea mea de acasa s-a facut pe fondul unei criza a mamei care a spus ca nu mai suporta sa stau cu prietena mea la ei in casa (aveam 21 de ani). De atunci mi-am vazut de viata singur.
Dupa ce tatal a murit, desi mereu existau episoade violente intre ei, ea il plange si ii simte lipsa. Si vrea sa compenseze cu prezenta mea, eu fiind de fapt cel alungat din casa ca ei sa poata sa se bata in continuare.
Ea are o relatie mizerabila cu parintii ei, dar exemplara cu mama tatalui meu.
Eu vreau doar sa imi traiesc viata, dar ce e mai grav e ca nici eu si nici fratele meu nu ne dorim copii din cauza relatiei toxice vazuta la parinti. Sotiile noastre si-ar dori. Cumnata cred ca s-a resemnat.
Eu nu stiu cum ar fi mai bine: sa fac copil si sa tai cu totul legatura cu mama (nu imi imaginez cum as lasa-o sa interactioneze cu copilul meu), dar in acelasi timp cum as reactiona cand ar fi bolnava. E totusi mama.
Cred ca sunt schizofrenic…
Acceptarea totala a mamei si o relationare sanatoasa cu ea ar fi scopul cel mai bun 🙂 Asta ar vindeca toata lumea implicata.
Esti !
Fii binecuvantat (Sa vezi CE chestie, cand am scriu asta mi.a iesit prima oara ,,fiu binecuvantat,,, :). Intamplator?
Felicitari! Ai stiut sa scoti dintr-o experienta atat de urata ceva bun. Te-ai gandit si la ceilalti care au trecut prin experiente similare, dar care nu au avut norocul sa ajunga la un nivel de intelepciune necesar revelatiei pe care tu ai avut-o. Multumesc!
Draga mea, niste Terapie cu un Terapeut potrivit poate ajuta foarte mult, poate scurta timpul de constientizare, vindecare SI schimbare. Esti deja PE cale! :). Succes
Prietene(ă) de : -Nu vedeti ca va scaldati intr-un ocean al neputintei si-al ipocriziei, si totusi nu v-ati indeparta de el nici de frica bombei mexicane!? Decat sa va smiorcaiti si sa va plangeti ca niste copchii de gradinita, incapatanandu-va in prostia voastra sa faceti in continuare doar ceea ce voi considerati ca tine de ”puterea e la mine”-gen (asta chiar daca vreme indelungata ati vazut ca asemenea idiotenii n-au dat roade), oare n-ar fi mai bine sa cititi printre randurile celor care chiar vor sa va transmita ceva!? Inainte de a va plange in forma continua si continuata, poate ca ar fi mai bine sa incercati a face voi insiva ceva, apo,i daca nu reusiti, poate ca ar fi bine sa cereti ajutorul cuiva, si daca nici asa nu merge, atunci inseamna ca trebuie sa va acceptati destinul, sa mergeti inainte (chiar daca aproape nu se mai poate merge) cu demnitatea ”in vene” (pentru cei ce cred ca DEMNITATE = mandrie, mai cautati prin strafundurile voastre, ca poate la un moment dat o sa va descoperiti atat DEMNITATEA cat si ONOAREA arhetipala). Smiorcaiala continua si fara a face ceva in acest sens, e demna doar de POVESTEA PROSTILOR, iar multi dintre cei de-aici, chiar daca nu par prosti la prima vedere, cumva se complac intr-un soi de neputinta si incapatanare ce pana la urma tot acolo ii aduna. Cascati bine ochii, nu va mai vaitati, iar cand unul sau alta va indruma bine, lasati incapatanarea si frica la o parte, scoateti la inaintare adevaratele valori/virtuti, si veti vedea ca vă va fi mult mai usor.
Cat despre demoni….-ce sa zic!? -Ce informatii ai tu despre acestia din urma?? Tu ai idee despre ce reprezinta DEMONII si mai ales ai idee despre scopul pentru care acestia au fost creati si de catre cine au fost creati, sau te-ai uitat la prea multe filme cu vampiri si-acum iti vorbeste gurita singurică/singurel!?
Pa.
Prietene(ă)
de La-b-doi : -Nu vedeti ca va scaldati intr-un ocean al neputintei si-al ipocriziei, si totusi nu v-ati indeparta de el nici de frica bombei mexicane!? Decat sa va smiorcaiti si sa va plangeti ca niste copchii de gradinita, incapatanandu-va in prostia voastra sa faceti in continuare doar ceea ce voi considerati ca tine de ”puterea e la mine”-gen (asta chiar daca vreme indelungata ati vazut ca asemenea idiotenii n-au dat roade), oare n-ar fi mai bine sa cititi printre randurile celor care chiar vor sa va transmita ceva!? Inainte de a va plange in forma continua si continuata, poate ca ar fi mai bine sa incercati a face voi insiva ceva, apo,i daca nu reusiti, poate ca ar fi bine sa cereti ajutorul cuiva, si daca nici asa nu merge, atunci inseamna ca trebuie sa va acceptati destinul, sa mergeti inainte (chiar daca aproape nu se mai poate merge) cu demnitatea ”in vene” (pentru cei ce cred ca DEMNITATE = mandrie, mai cautati prin strafundurile voastre, ca poate la un moment dat o sa va descoperiti atat DEMNITATEA cat si ONOAREA arhetipala). Smiorcaiala continua si fara a face ceva in acest sens, e demna doar de POVESTEA PROSTILOR, iar multi dintre cei de-aici, chiar daca nu par prosti la prima vedere, cumva se complac intr-un soi de neputinta si incapatanare ce pana la urma tot acolo ii aduna. Cascati bine ochii, nu va mai vaitati, iar cand unul sau alta va indruma bine, lasati incapatanarea si frica la o parte, scoateti la inaintare adevaratele valori/virtuti, si veti vedea ca vă va fi mult mai usor.
Cat despre demoni….-ce sa zic!? -Ce informatii ai tu despre acestia din urma?? Tu ai idee despre ce reprezinta DEMONII si mai ales ai idee despre scopul pentru care acestia au fost creati si de catre cine au fost creati, sau te-ai uitat la prea multe filme cu vampiri si-acum iti vorbeste gurita singurică/singurel!?
Pa.
Multumim pentru impartasire! Ajuta sa intelegem si alte experiente de conditionari ale trecutului.. CE am trait eu e cumva similar ca efecte asupra mea- parintii s.au despartit (nu din cauza violentei), am ramas cu mama care aproape m.a terorizat cand eram mica-sau cel putin ASA imi amintesc.. Nu reusesc sa.mi amintesc afectiunea, ci doar obsesia pentru situatia mea scolara, bataile, jignirile, comparatiile cu alti copii, injosirile, interdictiile :(. Tata a fost mai mult absent din viata mea, insa ca si trasaturi de character ii seman mai mult decat mamei.. Cert e ca am fost-sau am devenit-, un copil hipersensibil, anxios.. Abia mai tarziu dupa 14 ani cand am iesit oarecum de sub aripa ei am devenit foarte indrazneata, chiar rebela. Am devenit in timp independenta si m-am descurcat in orice situatie.. Culmea e ca de cand am.inceput mai asumat drumul cunoasterii de sine, ranile au iesit iar la suprafata, desigur pentru vindecare, Dar e Inca de lucru. Inca nu m.am impacat cu purtarea mamei din trecut si cu abandonul tatalui si lucrurule astea transpar in viata mea si in alegeri, in relatii. In present ma lupt cu un blocaj de trecere la actiune-am visuri si planuri Dar pur si simplu nu reusesc sa fac ceva consecvent sa le pun in aplicare, si ma mai lupt cu faptul ca ma port urat cu mama de care ori o vad :(. De fiecare data imi propun sa nu mai gafez Dar micul monstru iese din mine si sunt momente cand o umilesc si o ironizez, sau ii vorbesc in raspar. Mereu regret. Imi iubesc mama Dar nu stiu cum sa ma impac si sa nu o mai invinuiesc pentru tot CE nu reusesc (Inca) sa fiu. SI asta dupa 7 ani de terapie-care dealtfel mi-a adus multe multe lucruri bune, sunt constienta ca fara ea situatia AR FI fost mai grea. Circula o vorba-,, sa crestem copii care sa nu trebuiasca sa se recupereze dupa copilarie,,. Drumul e lung si cu hopuri, Dar.. :).
nu stiu de unde sa incep….aceeasi viata au dus.o si baietii mei,timp de 25 de ani,cand am avut curajul sa divortez,cel mai grav este,ca tot eu sunt invinovatita pentru copilaria lor distrusa,si mai sunt data si la oparte,in ideea ca fiecare cu treaba lui,,,,,nu astept lauri….dar un pic de respect oare voi primi vreodata????sunt invinovatita pentru ca acuma fiind libera aleg sa ma odihnesc,nu sa mai lupt,pentru ca am obosit……da.balauri pentru mine,sunt chiar propri mei copii,dar crede.ma chiar am obosit sa incerc sa le explic situatia gandiri mele,traiesc cu speranta ca intr.o zi au sa ma inteleaga…
Tu cand ti-ai piedut puterea?
Pai cred cand eram copil si tata a zis sa fac matematica si eu am vrut litere….
Care sunt dragonii, zmeii si balaurii tai?
Faptul ca nu ma pun cu adevarat pe mine pe primul plan!!!
Dinolo de realitatile partial obiective, n-am cum sa nu observ tonele de egosim emanate aproape din toti astia de se lamenteaza si-si plang de mila pe-aici! Insa duduia silviana parca i-ar intrece pe toti !!! Doaman scumpa! -decat sa te iriti si sa te enrvezi mai mereu precum o tutat celebra si sinistra, mai degraba ai incerca sa vezi de unde se trag toate acestea. Poate ca ra fi bine sa constientizezi (in prima faza tot ceea ce te irita si enerveaza la parintii tai) si-apoi, dupa ce vei identifica de unde au aparut ”tiparele comportamentale” de care te tot lamentezi, sa incerci a merge inapoi pe fir pana la nasterea acestora (vei avea nevoie de ajutor esoteric pentru asta). Doar asa vei putea sa-ti rezolvi ”problemele” de care tu te tot vaiti. Sunt convins ca nu doar parintii te irita ci si multe alte persoane, cum de altfel si eu te irit de simti ca te ard draci, cu acest repros trantit direct intre ochi! Se poate trece si altfel peste aceste mici inconveniente (eu asa am ajuns sa le denumesc), facand lucruri ce se regasesc in celalata extrema a faptelor adanc inradacinate in tine, si anume in zona altruista. Cunoasterea si cumulul de fapte bune, or sa te indeparteze de universul tau mic cat o nuca in care te-ai inglodat pana in acest punct in care esti acum. Asa vei reusi sa iesi din acea zona, insa pentru asta ai nevoie sa forezi adanc in tine, sa-ti regasesti virtutile arhetipale (zic asta, deoarece ai nevoie de foarte mult curaj pentru a putea sa te rupi de cordonul ombiligal nociv de care esti conectata).
Pa.
Din pacate modelul tatalui va devein scheletul personalitatii barbatului ce devine in timp micul baiatel terorizat. Chiar imi pare rau pentru tine… acum iti inteleg reactiile din multe mesaje
Parca scriai despre mine. Am trecut prin acelasi chestii, doar ca tatal meu mai era si tata vitreg. Trebuia sa treaca 35 de ani ca sa-l inving „tatal” din mine. Mersi pentru articol. M-a ajutat enorm. Si mersi pentru curaj, ca vorbesti de aceste lucruri. Mult timp credeam ca astfel de lucruri se intampla doar cu mine deoarece nimeni nu vorbeste despre asa ceva.
Am trait fiecare cuvant scris de tine…stiu si eu prin ce situatie ai trecut. Analizand-ma putin, coborand cu liftul in adancul sifletului mi-am dat seama ca ai avut dreptate, mostenim reactiile, slabiciunile parintilor. Trebuie facuta o schimbare!
Ma regasesc in articolul acesta..desi nu doresc nimanui asta,ma bucur ca nu sunt singura ce traieste astfel…citindu-ti randurile e exact ceea ce simt doar ca eu nu am avut curajul sa le spun niciodata cu voce tare.simt ca a fost scris de mine pentru mine.
Povestea asta ma descrie perfect , frumos articol