Preludiul
Il vazusem pe Stefano cu mai mult de 4 ani in urma.
Stefano era psihoterapeut in psihoterapie integrala.
Stateam cu colega mea Andreea Papp in ultima banca cu laptopurile deschise ca sa ne scriem articolele.
In primele minute, Stefano ne-a vazut si ne-a zis direct in italiana ”va rog sa inchideti laptopurile cand sunteti la ora mea”.
FUUUUCK YOUUUU .
Eu iubesc psihologia si singurul motiv pentru care sunt aici e din suflet.
Chiar vreau sa invat.
Dar nu asa.
Castiga-mi atentia, zi o poveste interesanta, spune-mi ce urmeaza sa invat si cum ma va ajuta asta sa ajut alti oameni si te asigur ca laptopul se inchide singur.
Ca majoritatea specialistilor care nu stiu sa isi vanda abilitatile si mesajul, Stefano ne-a incoltit si ne-a dat ultimatum.
Si ce face Pera cel rebel in fata unei autoritati puternice?
DEGETUL MIJLOCIU!
De atunci pana acum timp de 4 ani am refuzat sa mai merg la cursurile lui sau la modulele de formare.
In ultimii 2 ani insa dragostea pentru meseria de psihoterapeut a crescut exponential pana cand acum alerg eu dupa toti profesorii mei sa invat tot ce se poate.
Si a venit si randul lui Stefano.
Aveam 3 zile de supervizare cu Stefano.
Vineri, sambata si duminica supervizare cu el, de la 10-14 de grup si dupaamiaza sesiuni individuale.
In cele de grup se discuta cazuri pe care le avem si ne dam feedback iar in cele individuale lucram cu psihoterapeutul la blocaje si probleme personale care daca nu sunt abordate ne vor impedica sa avem rezultate in munca cu proprii nostri clienti.
Pana aici, totul e parfum.
Ziua de vineri a decurs ok dar nu am putut sa nu observ ca in mine s-a activat o emotie asemantoare cu 4 ani in urma.
Stefano avea cam aceleasi gesturi ca si cu 4 ani in urma.
Era autoritar, provoca si m-am bucurat ca nu mai imi sare mustarul ca si cu 3 ani in urma dar am plecat putin cu un gust amar acasa.
In seara de vineri am fost singur acasa, Oxana fiind plecata cu treaba si m-am pus sa beau un wisky care s-a facut doua wisky-uri si tot asa.
M-am imbatat cam tare vineri seara.
Suficient de tare ca sa nu adorm pana pe la 6-7 dimineata si sa imi dau seama ca nu ma pot duce in halul asta sambata la formarea in psihoterapie.
Am dat mesaj colegei mele Raluca si-am zis ca nu pot sa vin, sa il roage pe profesor sa ma scuze.
Apoi, a venit un mesaj de la Raluca:” A zis proful ca poti sa vii sa dormi aici”.
Ba esti nebun?
Stefano are acelasi comportament ca si acum 4 ani.
Provocare, sula-n coasta, de ce sa fie cum vrea Pra si nu cum vrea Stefano?
Am scris Ralucai: ”vin maine daca mai ma primeste”
A venit si raspunsul: ”Te primeste cu bratele deschise”.
Cel putin interesant pana aici.
Duminica eram fresh.
Am venit vesel si bine dispus, ne-am asezat in cerc si a venit intrebarea
Cine vrea sa prezinte un caz?
Nu am vrut sa ma bag in seama aiurea si sa fur iarasi atentia cum o fac de cele mai multe ori.
Imi place sa cred ca sunt mai matur si relaxat 🙂
M-am uitat la colegi, nu parea nimeni ca arde de nerabdare sa prezinte ceva.
Dupa o liniste de 10 secunde, m-am aruncat eu.
”Am eu un caz fain!”
Hai sa vedem.
In ultima vreme am avut cazuri de tot felul, workshopuri si evenimente in care s-a lucrat exclusiv pratic.
S-au intamplat procese de constientizare, invatare, vindecare extraordinare, am lucrat in 2 ani mai mult 1 la 1 decat in 14 ani de cariera.
Am ce sa povestesc.
Am ales unul dintre cele mai recente cazuri care m-au bagat si pe mine intr-un puternic proces interior.
O fata traieste cu ani in urma o trauma foarte puternica impreuna cu un puternic val de rusine si vinovatie.
Trauma ii afecteaza sanatatea fizica si relatia de cuplu.
Incearca mai multe forme de terapie fara rezultate si afla ca Pera tine o sesiune de respiratie Pneuma in Alfacamp asa ca vine cu curaj simtind ca e un moment de cotitura pentru ea.
Credinta omului in forma de terapie si in ghid este un factor determinant pentru reusita demersului.
Fata vine, respira cum i se spune, isi retraieste trauma dar de data asta in incheierea episodului are parte de un final fericit, in care intelege si traieste o experienta vindecatoare si aducatoare de liniste.
Stanislav Grof spune ca ”retrairea unei experiente traumatizante intr-o stare de constiinta extinsa reprezinta rugul ei funerar”.
Cu cuvinte mai simple, poti sa retraiesti experienta doar ca la sfarsit, in loc sa ramai cu trauma asa cum s-a intampla prima oara, energia este eliberata, trauma vindecata si intamplarile primesc un alt inteles, unul terapeutic, de vindecare.
Exact asta i s-a intamplat fetei din cazul expus de mine.
Este si acum inca prea devreme sa sar la concluzii dar fata a spus ca a retrait trauma, ca la sfarsit a gasit resurse pe care nu stia ca le are si ca toata experienta plina de durere nu o defineste pe ea ca si fiinta umana, ca si suflet, si se poate detasa de vina si rusina uriasa a momentului respectiv.
A inceput sa raporteze imbunatatiri ale simptomelor fizice precum si schimbari pozitive in relatia de cuplu, in urmatoarele saptamani.
Astfel mi-am incheiat pledoaria, moment in care fiind plin de mine, n-am putut sa nu remarc ca povestea mea a avut efect invers.
L-a enervat pe Stefano.
Pe masura ce a inceput sa imi dea feedback, am inteles ca am facut o greseala.
Stefano preda psihoterapie integrativa iar eu am prezentat un caz de respiratie Pneuma.
Pentru el, psihoterapia si shamanismul sunt diferite. Eu consider ca ele merg de mana.
Problema cea mai mare a fost ca eu nu STIAM MATERIA LUI STEFANO.
Eu nu stiam cum lucreaza Stefano, cum ar vrea el sa lucram noi cu clientii si ce asteptari are pentru ca nu ammai vrut sa lucrez cu el timp de 4 ani!
Colegii mei au trecut la fel ca si mine prin diversele tipuri de formare si specializare si putea sa treaca mai usor de la o forma la alta, de la o unealta sau scoala de gandire la alta.
Stefano era specialist pe felia lui si eu mi-am intins singur capcana.
BELEA!
Stefano inceput sa ma certe.
Sa-mi spuna ca desi stiu coaching, tehnici shamanice si alte forme de terapie si lucrul cu clientii, eu sunt in afara cadrului psihoterapeutic.
Ala a fost momentul in care am intrat in conflict.
El incerca sa imi spuna ca tot ce am facut e inutil doar ca rezultatele clientei si experienta mea spuneau exact invers
”FUCK YOU!”, imi venea sa ii spun.
”Iti aduc oamenii cu care lucrez sa vezi cum se simt si ce rezultate au. De ce ma devalorizei pe mine si munca mea? Eu sunt dispus sa te ascult si sa invat de la tine dar daca ma nulifici ca fiinta umana, terapeut si te pisi pe eforturile melee, fuck you!”
Nu i-am spus asta dar asta simteam.
Exact ca si acum 4 ani era energia doar ca de data asta nu am mai plecat.
Am ramas.
Tensiunea era atat de mare incat o puteai taia cu cutitul.
Era un zid intre noi doi si se simtea in toata incaperea.
Stefano a inceput sa ma acuze ca nu sunt dispus sa primesc feedback si ca ma cred un mic Dumnezeu. Ca zeii nu primesc critica si feedback si se cred atotstiutori.
Eu replicam ca de 3 ani de zile de cand am aceste unelte foarte puternice in tolba de 5 ori pe zi imi repet ca ”sunt doar un om” si imi inteleg locul in schema si ma feresc tare de tot sa imi asum merite.
Eu primesc feedback si critica cu drag, dar tu incerci sa ma anihilezi complet!
Cel mai inalt moment de tensiune a fost cand Stefano s-a ridicat de pe scaunul pe care a stat, s-a ridicat si a venit spre mine, mi-a pus mana pe umar si privindu-ma in ochi mi -a zis :
”Ti-e frica de mine?”
Am ras dar eram putin nervos.
Ce comportament e asta?
In acel moment, Stefano s-a ridicat de pe locul pe care a stat ultimele ore si s-a mutat pe un scaun din dreapta mea.
Mi-a explicat ca ceea ce el foloseste este o tehnica provocativa prin care cauta sa apese orice butoane poate ale celui aflat in fata lui astfel incat sa iasa la suprafata lucruri nerezolvate, blocaje, frici si orice altceva ar putea fi lucrat si integrat pentru a deveni un om mai bun si un profeionist mai bun.
Psihoterapeutul este unealta in psihoterapie astfel ca felul in care este omul reprezinta tehnica.
La sfarsit, m-a intrebat ”Pera, crezi ca eu sunt rigid sau am folosit cu tine o tehnica?”
”75 esti tu rigid si 25% este tehnica pentru ca ti se potriveste ca o manusa”, a fost raspunul meu zambind 🙂
Atmosfera se relaxase si colegele si colegii rasuflau usurati pentru ca a fost un moment de intensitate mare cu final neasteptat.
Am inteles ca am asistat la un moment important pentru mine si educatia mea in care orice nesigurante sau frici au fost expuse pe masa.
Am fost vulnerabil si pus sa apar ce-i al meu sau sa cedez unde fundatia este subreda.
M-am simtit foarte bine si am rasuflat usurat.
Pana la urma Stefano e baiat fain si nu un mare bulangiu cum a incercat sa para!
La sfarsit, ne-am pupat, ne-am imbratisat si a urmat sa ne vedem seara la ora 19 pentru sedinta 1 la 1, ”Stefano psihoterapeutul si Pera clientul”.
Un moment urias pentru mine, habar nu aveam ce urmeaza sa se intample.
Iti multumesc ca ai citit pana aici, era foarte important sa intelegi contextul.
Sper sa merite pentru povestea ce urmeaza.
ACTUL PRINCIPAL
Am ajuns la ora 19 la intalnirea cu Stefano. Eram amandoi relaxati si zambitori.
Simteam ca am invatat mult deja si ca ora asta avea ceva sa imi ofere ceva foarte special dar nu stiam inca ce.
Aveam de gand sa ii spun cel mai important lucru pe care il aveam de spus.
Sunt o persoana vulnerabila la dependente!
Dupa 15 ani in care am rezolvat in propria mea viata probleme ca vocatia, banii, relatii de cuplu si multe altele, am ramas cu o piatra de moara la gat pe care ma straduiesc sa o rezolv.
DEPENDENTA
Sunt relativ bine, nu sufar de vreo dependenta acum dar am momente cand o iau pe ulei.
”Hai sa iti spun de ce nu am venit sambata, ca tot m-ai intrebat” , i-am zis nerabdator lui Stefano
”M-am imbatat tare. N-am dormit noaptea asa ca a trebuit sa dorm ziua. ”
In ultimii 2 ani incerc sa vin de hac definitiv felului asta al meu de a fi putin dezechilibrat, ori productiv si harnic ori sa imi dau capatul pana nu mai stiu de mine.
Dar parca cu cat lucrez mai mult la mine, cu cat aduc mai multa lumina in aceste locuri intunecate din sufletul meu parca devine demonul mai agresiv.
Fac mai rau, mai tare, mai mult.
Simt ca se strange lațul in jurul acestei parti intunecate din mine dar in acelasi timp sufar mai tare, consum mai multa energie si incep sa am anumite comportamente care ma fac sa spun
”ASTA NU SUNT EU!”
Am facut un scurt rezumat al povestii cu tatal meu alcoolic, am povestit despre propria mea lupta cu dependentele incepand de la varsta de 17 ani si am ajuns la zilele noastre.
Dupa vreo 30 de minute in care imi punea intrebari si eu povesteam si la un moment dat, vine intrebarea
”Ai vazut filmul Star Wars? In care Darth Vader vorbeste cu fiul sau?
Darth Vader: Eu sunt tatal tau I am your father!
Luke Skywalker: [șocat] Nu… Nu! Nu este adevarat! Este imposibil!
Darth Vader: Exploreaza-ti sentimentele, stii ca este adevarat!
Luke Skywalker: [copleșit, plângând] NNUUUUUUUUUUUUUUU…!!
Darth Vader: Luke, il poti distruge pe Imparat. Este destinul tau. Alatura-te mie si impreuna putem guverna intreaga galaxie ca si tata si fiu! Imparatul a prevazut asta. Vino cu mine Este singura cale”
Doar cine a vazut Razboiul Stelelor cu Darth Vader stringand spre Luke ”Eu sunt tatal tau ” va putea sa isi ia maxim din acest articol despre propriul meu tata.
Daca nu l-ai vazut, iti recomand sa o vezi inainte sa citesti mai departe.
Stiu scena, i-am raspuns lui Stefano.
Sunt mare fan al seriei Star Wars.
”Foarte bine”, a zis el.
A urmat o pauza.
Si apoi o intrebare care imi va schimba viata pentru totdeauna, din acel minut.
”TU DE CE AI ACCEPTAT SA TRAIESTI DESTINUL TATALUI TAU?!?”
Au urmat 30 de secunde in care am avut un mare spatiu gol in cap.
Mi-am dat seama ca este o intrebare foarte buna dar ca habar nu am raspunsul.
Am incercat sa continui discutia si sa vorbesc putin dar peste cam 30 de secunde, am simtit cum pica o fisă de foarte de sus din cer, in adancul oceanului.
Era picatura constiintei in oceanul inconstientului.
Am gasit un fir….m-am oprit, ochii au inceput sa mi se umezeasca si am privit in gol.
Era inceputul unui proces psihoterapeutic super puternic.
Si am inceput sa vorbesc PENTRU CA LA 38 DE ANI AM INTELES DE CE AM ACCEPTAT SA TRAIESC DESTINUL TATALUI MEU!
”Daca nu eu, atunci cine?
Cine sa spele 30 de ani de umilinta, rusine si vinovatie la care a fost supus tatal meu?
Cine sa lupte in numele sufletului sau?
Cine sa duca mesajul lui mai departe?
A fost tatal meu un om rau, slab sau nevrednic?
PE DRACU!
A fost un om exact asa cum sunt si eu si tu si foarte multi oameni pe care ii cunostem.
Un suflet bun, sensibil cu valori, dorinte si visuri.
A fost dat de parintii ocupati sa fie crescut de o matusa care l-a sclavagit.
A avut partea lui de traume in copilarie.
A fost permanent fortat sa traiasca o viata ce nu ii apartine.
A fost trimis la Polithenica desi el isi dorea sa fie actor sau pilot .
A renuntat la facultate dupa primul semestru.
A facut armata.
S-a indragostit de mama mea.
M-au facut pe mine.
Si de aici, declinul.
Nimic nu l-a pregatit, nimeni nu l- a intrebat ce isi doreste, nimanui nu i-a pasat cu adevarat de sufletul lui
Durerea a devenit prea mare si a descoperit ca prietenii si bautura sunt o oaza de scapare din Matrix.
Ca nu este scaparea potrivita avea sa afle incet si sigur in urmatorii 30 de ani de degradare continua a trupului, mintii si a sufletului prin alcoolism.
Acum e mort de 6 ani.
Cine sa spuna lumii ca intentiile lui au fost bune dar i-au lipsit uneltele, mediul sau oamenii care sa il poata intelege si sprijini spre un drum sanatos si prosper?
Cine sa duca mai departe lupta lui si valorile sufletesti intr-o lume tot mai orbita de materialism, de indiferenta fata de semeni, de egoism foarte prost inteles?
L-am iubit si il iubesc dar pentru multi multi ani de zile i-am aruncat aceleasi vorbe ca si cei mai rai dintre semenii sai:
Esti ratat
Esti slab
N-ai vointa
Ridica-te si lupta
Nu stiam ca urlu la un om ranit fatal, un om care nu mai are mintea, trupul si sufletul intregi.
Urlam la el propria mea disperare si neintelegere, propria mea ignoranta.
Imi doream sa se ridice ca sa lucreze, sa castige bani, sa nu ii port eu de grija . Imi doream sa scap de povara pe care o simteam ca o reprezinta.
Imi doream sa scap de rusinea mea lepandandu-ma de el.
”Ma faci de ras, TATĂ!”
De cate ori i-am aruncat vorbele astea.
Si el stia.
Dar nu putea sa se ridice si eu nu ii intindeam mana.
Eu ii dadeam picioare in bot cand era la pamant.
N-am stiut ce inseamna boala asta.
Nu stiam ca alcoolismul este doar o forma de a te automedicamenta si a anestezia DUREREA URIASA A SUFLETULUI ce nu poate trai armonios cu natura, cu oamenii si viata pentru ca traim intr-o societate bolnava ce neaga existenta sufletului si vietii interioare.
M-am prins spre sfarsitul vietii lui, sfasiat de propriile mele dependente, cum este defapt lupta asta crancena. ”
Stefano vorbeste doar limba italiana si de asta permanent avem o traducatoare, una din colegele mele de la inceputul formarii de acum 5 ani care vorbeste excelent italiana.
Imagineaza-ti scena cu mine plangand in hohote cu muci, Stefano cu o mana pe piciorul meu in semn de afectiune si compasiune plangand si el, traducatoarea plangand si ea.
A fost o scena…
Dupa destul plans, am continuat.
”Si in acel moment, am mai apucat sa traiesc 2 ani de zile avand un tata.
Batran, ranit, dar inca viu.
Am acceptat tot neconditionat, am baut cu el, am dormit cu el.
Atitudinea mea era:
”E ok orice, nu mai am nevoie de nimic de la tine, vreau doar sa te am pe tine in viata mea atat cat se mai poate. Zi -mi cum te-ai indragostit de mama, zi-mi cum ai dormit sub poduri, zi-mi betiile tale cele mai memorabile. Vreau sa stiu tot, vreau sa recuperez 20 de ani de deconectare de propriul meu tata cat mai repede.”
Si am prins 2 ani, pana la moartea sa in 2013.
Tatal meu a continua sa traiasca in mine si sa isi duca mesajul mai departe dar de data asta altfel.
Spre deosebire de tatal meu, eu nu sunt singur in aceasta lupta.
Eu am psihologia, cartile, prietenii, ZEII de partea mea lupta asta dintre SUFLET si IGNORANTA nu s-a oprit aici.
Poate taica-miu a cazut la datorie, ranit si chinuit dar jur ca nu a fost degeaba si nu va fi uitat.
Singura mare si uriasa problema a fost ca nu am stiut sa il onorez altfel decat TRAIND EXACT CA EL.
In abuz si dependenta, cu nopti pierdute si anestezie.
Sau crezi ca mie mi e usor sa duc lupta asta?
Crezi ca mi-e usor sa lupt pentru vocatie, relatii, armonie, prosperitate?
Crezi ca mi-e usor sa fiu zi de zi in infirmeria de razboi a sufletetelor si sa traiesc durerea celorlalti ca pe a mea proprie?
Crezi ca mi-e usor sa infrunt zi de zi demonii celor care imi scriu sau a celor cu care lucrez fata in fata?
Si pe mine ma doare uneori al dracului de tare si nu am cui sa-i strig durerea.
E muta si e adanc in mine pentru ca oamenii au nevoie de incurajare si speranta, de victorie pe campul de lupta, de puterea exemplului.
Imi gestionez propria durere cum am invatat de la tata.
Eu SUNT tata doar ca acum de succes in ochii aceleasi lumi care l-a dispretuit si injosit.
Am vocatie, am o sotie extraordinara, am bani, am reputatie si doar mi-am inceput cariera.
Eu sunt tatal meu alcoolic dar de succes.
Problema a devenit insa mare pentru ca am ajuns sa traiesc o viata dubla.
Pe de o parte tatal meu, Jarco Novacovici traia prin mine si aveam acelasi comportament ca si el.
Autodistructiv, vicios, inconstient.
Pe de alta parte, Pera Novacovici traia mergand pe un drum foarte diferit al vietii.
Ambitios, productiv, eficient si profesionist.
Intr-o zi am ajuns la rascruce.
Corpul meu, mintea mea si sufletul meu nu mai pot sa traiasca viata asta dubla.
Si simt asta de 2 ani de zile.
Si trebuia sa fac ceva, sa caut un raspuns si l-am gasit.
Nu e nevoie sa fiu tata ca sa il onorez, respect si iubesc.
Pot sa las in urma comportamentele lui tata fara sa il las in urma pe tata.
Asa ca i-am scris o scrisoare de iubire, respect si apreciere.
Sa stie ca il vad, il simt si isi are locul in inima mea si a noastra pentru totdeauna.
Dar ca in acelasi timp am nevoie sa ma elibereze, sa ma lase sa imi traiesc viata mea.
Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea mea :)))
Cum e vorba aia?
Printre greutati spre stele
Va iubesc
Pera Novacovici
16 răspunsuri
Buna ziua domnule Prea
Și un Doamne ajuta
Am salutat și omul dar și sufletul
Înțeleg foarte bine expunerea. De ce?
Pentru că vin dintr o familie dezechilibrata, dar culmea foarte buna , cu oameni buni cu suflete mari dar chinuiți de demoni.
Știți eu vin din moarte și voi vorbi puțin mai în prisma duhovnicească dar cu legătura lumeasca
Nu știu ce s-au a întâmplat în familia mea nou construita dar eu și frații mei am suportat și suportam consecințele
Foarte bine a punctat al Stefano un lucru și anume că ducem mai departe tragediile părinților. S au mai bine zis am acceptat să ducem mai departe tragedia părinților noștri.
Aici mă refer la sora și fratele meu care duc mai departe tragedia tatălui meu Dumnezeu să îl odihnească în pace
Aceasta referire a slăbi Stefano a trimis la o tălcuire a sfinților părinți care spune că în noi trăiesc părinții, bunicii, strabunicii și tot neamul până la Adam și doar 1% din ceea ce facem ne aparține restul fac cei ai neamului
Mă uit la lupta celor doi cu neputința. Fratele bea dar este un copil îmbrăcat intr o haina mare a timpului, un om extraordinar și nu spun asta că e fratele meu
Eu nu mă pot ridica la nivelul lui în multe privințe. Retragerea aceasta în băutură a a produs din cauza unei traume cumplite a copilărie – lipsa de iubire a mamei, și apoi mai târziu din cauza unei dureri cumplite apărute din cauza unei tumori crescute datorita unei operații de apendicita nereușită. A fost operat de apendicita fiind mix copil 3-4 ani. Când bunica l a dus la doctor apendicita rara sparta. L au curățat dar a a infectat
Peste puțin timp l au operat din nou dar stimabilul doctor a curățat dar la sfârșit și a lăsat amprenta inauntru- un pansament care în timp a produs o tumoare cumplită care se mișcă. Atunci a început să bea. Durerile erau cumplite și nimeni nu îl ascultă. In 89 a fost operat în București în timpul revoluției. Dar și atunci au venit reproșurile mamei că e un mincinos, că un leneș. Și am terminat după ce i am explicat ce a a întâmplat prin a nu mai vorbi cu ea mult timp
Cealaltă sora a mea de mic copil a apucat o cale urâtă a nimfomaniei. Era o cale prin care ea că copil se răzbună.pe bărbați. Doresc un ajutor, un sfat sau îndrumare pentru salvarea lor
Nu sunt un om cu bani și știu că acum totul se plătește, dar fac și eu apel la acel suflet care a ajuns la o înțelegere și la o conștientizare a ceea ce i se intampla
Caut, caut , caut și îmi doresc să mă bucuri de ei și în special de frate. Mi am dorit un frate și când mama a rămas însărcinată a doua ora după mine i am spus că vreau un frate și dacă nu îmi aduce sa nu aducă acasă altceva
Am sufletul mâhnit că am cerut de la Dumnezeu un suflet că sa se chinuie in iadul familie mele. Și mă doare
Toate cele bune
Revin cu informația că în text s au produs niste erori de scris dar nu cu rea credință.
Și asta mă măhneste pentru că telefonul își deroga dreptul de a adăuga el din vocabularul deținut
Toate cele bunw
Ce să spun…traiesc aceleași drame, am avut o copilărie…Ooo…ce „copilarie”,n-am avut tată, sau poate am avut dar eu nu-l stiam…am avut un alt tată…of,sunt plină de frustrări…acum sunt singură, căsnicia s-a dus dracului….nu vreau sa mai continui…i m sorry!
Un articol foarte bun. Mi-a facut placere sa il citesc. Si nu stiam ca omul recurge la alcool ca un medicamet, automedicatie pentru o boala a ceea a sufletlui. Mi-a placut si exemplu foarte bun cu fragmentul din Star Wars. La cat mai multe articole educative.
Si eu mama a murit cand aveam 3 ani jumate tata un betiv si si cinevaa la reclamat la protectia copilului ca nu avea grija de mine si de fratele meu iar apoi nea luat protectia copilului si lui nu ia pasat nici un pic la 19 ani mam intalnit cu el la mormantarea bunici mele si se ferea de mine ca nui pasa
Am citit articolul tau, retraiesc unele momente despre familia mea, din nefericire ambii parinti sunt alcoolici, pe tata l-am iertat insa cu mama mai am de lucru, articolele tale ma ajuta sa reflectez mai mult la persoana mea. Multumesc si sper ca intr-o zi sa fac ceea ce ai facut si tu.
Bună povestea ta mo făcut sa-mi retrăiesc copilăria ,am văzut acea fetiță de8 ani singură într-o cameră uitînduse pe geam la copiii deafara (am avut un accident de masină iar mama să mă protejeje de soare , copiii sau mai stiu eu de ce,nu mă lăsa afară ,iau dat doctorii o listă cu ce aveam voie si ce nu ) iar tata în cealată cameră beat vorbind vrute si nevrute în general prostii si înjurând de Dumnezeu ,mama venea de la lucru să vadă dacă sânt bine ,frați mei fugeau cît îi țineau picioarele doar sã nu stea cu tata avea obiceiul să ne pedepseacă punândune în genunchi pe grătarul din baie , asta pînă am crescut si el sa înbolnăvit . Acum îmi dau seama că nu lam cunoscut ,nu stiu ce copilărie a avut ,vedeam în el un om care suferea caresi anestezia durerile boli cu alcool îmi aduc aminte că am avut si eu perioade cînd îmi era rusine cu el ,nu iam reprosat niciodată că de ce bea mă gîndeam că si el suferă asa cum sufăr si eu de singurătate ,sânt 10 ani de când a plect la cer
fie iertat
Povestea vieții mele dar cu un final mai fericit. Eu, încă, îl am pe tar. Atât pot sa spun. 🤗
Interesant modul de abordare, acceptare si mai apoi de rezolvare a conflictelor interioare. Până la urmă totul tine de autocontrol , de tehnicile prin care ajungi să îl aduci si sa il dețin.
Încă nu pot vorbi despre copilăria mea…nici despre tatăl meu…pentru că și acum, la 52 de ani cât am, ma dor bătăile primite de la el…😔
Buna dimineata tuturor, am citit cu atentie si interes articolul si am reflexionat, cum altfel. Eu recunosc caci multi ani de zile am ascuns in adancul sufletului meu tot ce am trait in copilarie, toata durerea, intristarea, frica, grija, toaya frustrarea, emotia si toata suferinta, vinovatia, rusinea, lipsa de afectiune etc. De exemplu, niciodata nu vb despre familie, nu povesteam mare lucru, daca eream intrebata ziceam ca este totul normal, ok, si schimbam subiectul, dar nu pt ca imi erea rusine sa vb, sau poate ca imi erea un pic, dar cel mai mult nu o puteam face pt caci incepeam sa plang, plangeam in hohote. At pt a evita acest lucru mi am facut un fel de armura, si mi am etalat o masca sau mai multe, dupa caz, mereu zambitoare, mereu bine, fara probleme, o persoana normala (bine ramane de vazut cei aceasta normalitate). In fine, am atata durere in suflet, gand si trup, caci incepand cu varsta de nici 15 ani impliniti, prin 89, am ttecut prin nu mai putin de 5 interventii chirurgicale intr-o perioada scurta zic eu, 3 luni. Apoi incepand cu 21 de ani alte 2 interventii chirurgicale, inca 2 apoi. La un moment dat un medic mi-a spus caci sa zic ms ca pot inca merge pe strada. Am ramas cu aceasta boala, care ma acompaniaza permanent, iar durerea fizica este o obijnuinta deja, cred ca doare mai rau cea sufleteasca. Aici am mult de munca, cu mine, cu gandurile, trairile, emotiile, neimplinirile, etc.
Va multumesc pt articole, va urmaresc cu mare interes, respect si admiratie. Sper sa reusesc sa depasesc totul si sa pot sa-mi vindec sufletul, mintea si gandul de tot acest RAU innecesar si sentimentul de vinovatie si multe alte nesanatoase sentimente. Va multumesc!
Eu personal am avut de aface cu mulți medici in viata mea psihologi , dar nu ma puteam deschide in fața lor , dar acum citind acest articol credcă sunteți printre puținii oameni care mă fac să cred că sunt oameni care încă mai pot , asculta , înțelege şi a se da exemplu pe sine şi nu a judeca …. Respect.. ! 🙂
Foarte interesant modul de abordare, acceptare…am citit totul cu sufletul la gura, mai ales pentru faptul ca ma regasesc in aceasta poveste!
O copil greu incercata de destin, mi-am pierdut tatal la 3 ani, nu m-am bucurat deloc de el! Durerea mea cea mai mare as putea spune! Atunci cand imi era grey, treceam prin momente grele mi-as fi dorit sa il am aproape! un om care era abuziv, Extrem de dur, violent cu mama! A ajuns sa o termine psihic! Din cauza stresului si batailor ..mama s-a imbolnavit si de la un om absolut normal care a nascut 2 copii, a ajuns schizofrenica, dependenta de cei din jur in toate! La 3 ani ai mei, tatal a fost omorat, apoi mama trimisa din casa bunicilor paterni la parintii ei. Fratele meu dus la Caminul de copii, eu am ramas ca un animal de pripas cu bunicul si un unchi cu probleme psihice. Mi-am pierdut tatal, mama, bunica, apoi bunicul asta in aproximativ 4 ani. La 9 ani am fost adoptata! Viata mea s-a schimbat radical. La 9 ani nu stiam sa scriu, sa citesc, sa vorbesc corect. Mama s-a luptat enorm cu mine! Nu am avut o relatie prea ok. Un copil abuzat permanent, poate fi doar supus. Eu cu traume in spate, mama la fel..asa ca relatia noastra nu a fost deloc una stralucita. Abuz in trecut, abuz si in relatia cu mama. Jigniri, batai, lacrimi amare, nopti de nesomn, durere psihica si sufleteasca greu de descris in cuvinte. In ciuda faptului ca nimeni din familia biologica nu avea studii, mi-am dorit cu ardoare sa devin cineva, sa fac cu viata mea. Am facut facultatea de psihologie, master.., doar ca pentru mama tot nermernica eram, dintr-o familie de betivi si nebuni. Dureau rau toate astea. M-am casatorit, am dat fix de tiparul tatalui meu.
Dupa 2 ani divort. Fostul sot si-a gasit linistea in bratele altcuiva. Totul din cauza faptului ca fiind supusa si robotelul mamei, de teama de a nu o supara jucam cum imi canta! Si nu am simtit cum esge in rolul de femeie casatorita, cum este sa ai responsabilitati, cum esre sa respecti, sa aprrciezi, sa iubesti, sa construiesti ceva alaturu de omul de langa tine. Divortul a fosr o zguduitura puternica din temelii, la pachet cu o multime de greselo pe care mi le-am facut mie, rau pe care mi l-am facut mie. Desi mama adoptativa nu mi-a demonstrat decat de foarte putine ori cum wste aa fii iubit, acceptat..tututor oamenilor din jur m-a vorbit mereu, mereu de rau, toti ma vedeau ca pe o nemernica doar pentru faptul ca nu am mai vrut aa fiu abuzata in continuu, ranita prin vorbe si fapte si pentru ca nu am mai vrut sa traiesc viata nimanui si nimeni viata mea. Nu dadea 2 bani pe mine si pe sufletul meu. Am plecat de acasa acum aproximativ 3 ani pentru ca mi-am gasit sufletul pereche, omul pentru care am vrut sa lupt. A fost nenorocirw, blesteme, blamari, jigniri si multele altele. Din pacate mama adoptiva a decedat. Si cu toate ca nu am insemnat mare lucru pentru ea cat timp era in viata…anul acesta mama din pacate a decedat, dar bucuria mea este ca totusi pe ultima suta de metri a plecay mandra de mibe ca nu am lasat-o singura, ca am stat tot timpul langa ea, atat eu cat si sotul meu. In ultimele clipe m-a iubit, si cred ca a murit iubindu-ma pe mine! Si eu la fel! Imi pare rau ca nu am stiut sa gestionez altfel situatia astfwl incay sa ajung la inima ei! Doar eu, sotul si soacra mea m-au ajutat sa trec pesfe pierdere, sa pot sa fac cele necesare inmormantarii, parastase si ce mai era nevoie. Acum la 28 de ani sunt mamica unei minuni de fetite si a fratelui meu caruia la 20 de ani i s-a declansat schizofrenia. Mii de scuze pentru roman! Tot ceea ce vreau sa va mai spun este ca totul tine dw noi, de nimeni altcineva! Atunci cand ne este greu sa ne gandim ca altii sunt mai rau ca noi! Dupa ani de zile am reusit sa vorbesc despre mine fara a:mi curge lacrime amare, lacrimi de sange! Multa sanatate tuturor! Schimbarea sta in noi, in mainile noastre!
Nu stiu daca am inteles tot ce era de inteles, dar stiu ca m a bulversat articolul. A cazut si la mine fisa. Acum cred, ca si eu sunt o copie a mamei mele, putin imbunatatita, dar tot copie si probabil de aici sentimentele negative la adresa ei. „Cineva” imi tot soptea asta dar alungam rapid aceste ganduri 😪
Armonia sau echilibrul adus in interiorul ființei noastre ne dă libertate.
Iubirea vindeca !
Povestea mea nu il implică pe tata ci pe mama. În acest moment este situația conflictuală. Spre deosebire de povestea ta, eu am înțeles cu mult mai devreme ca traumele ei i-au dat acest jug pe care mi l-a pus și mie, doar ca eu am ales sa trăiesc altfel de viață destul de devreme. Am 35 de ani, 2 copii și un soț care a acceptat sa o țină pe mama cu noi de cand ne-am căsătorit. Mama alcoolică, și-a pierdut serviciul din cauza asta. A fost evacuată din apartament pentru neplata facturilor, mitomana, dar o femeie deșteaptă tare! Nu a mișcat un deget pentru binele ei sau al celor doi copii ai ei. Fiind multe de povestit, voi rezuma scurt evenimentele. Marea ei vanitate a fost sacrificiul ei pentru noi si visul unei case pe care sa o țină curată, paradoxal nici casa nici curățenie 🙂. Cand nu eram acasă, blestema si dracuia tot ce o frustra de fata cu copiii, pe noi toți si tot ce e in casă. I-am dat libertatea de a face ce a vrut ea ca sa nu se simtă constransa. I-am explicat cat am putut ca noi nu o tinem prizoniera, iar daca ea vrea sa plece de la noi e liberă sa plece. Drama este că nu s-a împăcat niciodată cu a pleca pur si simplu ca avea nevoie de spațiul ei, de fiecare dată a provocat un scandal și prin conjunctură s-a folosit de eveniment spunând ca o aruncam noi in drum si pleca de la noi. În toți acești ani, soțul meu nu i-a zis niciodată nimic, pana zilele trecute când la exprimarea ei „da’ ce mă interesează pe mine!” sotul meu a răbufnit și i-a spus să-și facă bagajele și să plece din casa lui, daca pe ea nu o intereseaza de gătit, de spălat, de curățenie de contribuit la această familie. Ideea este ca are un patern de alungare de sărbători și nu am puterea sa i-l descalcesc ei, concentrandu-ma pe ami dizolva propriile traume suferite prin prisma ei si de la ea. In toți acești ani, i-am plătit datorii si facturi eu si sotul meu, nu i-am cerut nici-un leu din pensie. Si cu toate astea ea vesnic se împrumută. După moartea bunicilor, s-a vandut casa. O parte din acei bani i-am folosit eu sa ne cumpărăm o casă, un prilej rar întâlnit, să platesc o parte avans si restul peste doi ani. Problema este ca nu e locuibila decat vara dupa munca si investiții pe care nu mi le permit pocnind din degete. Ca să ai trebuie să muncești, să depui eforturi. I am explicat ca nu poate sta acolo pana nu facem sa fie uman de stat și a început sa se plângă ca nu mai are nici bani de înmormântare, ca ea e pe drumuri ca ea a fost o proastă toată viața, făcând referire că i-am consumat noi banii pe care mi i-a dat să fac ce vreau eu cu ei. I-am explicat că nu a reușit să vadă cât ajutor a primit și de cate privilegii a avut parte și că nu este corect să fie nedreaptă pentru că nu i-am cerut decat să fie mancare pe masă, spălat si copiii hraniti cat nu suntem noi acasă. I-am zis ca un alt soț si alți socri nu ar fi ținut-o in casa lor cand nu avea unde sa se ducă cu tot cu betiile si scandalurile ei. Nu ii cer luna de pe cer, doar să fie recunoscătoare pentru ce a primit si sa avem o viață plăcută. În acest moment este la apartamentul nelocuibil, inchiriat de la stat, unde nu are geamuri, căldură și nici mâncare pana va lua pensia. I am scris ca nu mai am puterea sa mediez intre ea si soțul meu situația. Am doi copii de care trebuie sa am grijă si o familie care vreau sa fie familie nu sa fim străini tăcuți care fac sa fie bine într-o zonă de conflict constant. Am inteles trauma abandonului ei, i am înțeles lipsa de iubire, depresiile, bautura, dar nu ma pot lupta cu demoniii ei, cu ai mei, cu ai soțului meu si sa le si creez unii copiilor mei din situația dată. Sunt într-un moment în care imi dau seama că este lecția ei, încă odată si va trebui să și-o învețe. Nu pot plăti la nesfârșit pentru ce nu e al meu și așa să mi încarc ființa cu dureri cand am si eu dreptul sa trăiesc și sa ma bucur de mine, de familie. Nu am avut familie ca si copil. Dar mi-am facut una si vreau armonie si iubire in ea, nu dezastrul si haosul pe care l-am trăit copil fiind. Inclusiv pe copiii mei i-a abuzat psihologic, iar ei s-au îndepărtat de ea. I-am explicat ca o vorba bună și gesturi calde, încet aduse in viață, ca nu te pune nimeni sa ți dai reset pur si simplu, ca nu se poate, ajută. Am discutat desore traumele mele, i-am spus ca si eu am suferit, dar am ales sa nu ma las condusă de acea durere, i-am inteles pe fiecare in oarte si i-am iertat. Atât au putut ei, important este ce facem fiecare din si cu ce avem. Mi-a replicat usturător ca ea nu e asa deșteaptă ca mine. Am avut puterea să ii explic ca nu e vorba de inteligență ci de alegere. Continui in mocirla sau te ridici deasupra ei. Acum toate sulitele sunt îndreptate spre mine ca nu ma opun sotului meu si ca nu ii dau înapoi banii folosiți pentru a cumpăra casa, sa isi puna geamuri acolo unde sta si sa traiasca liniștită. Consider ca sunt datoare să ii returnez acei bani, desi mi ar fi placut sa se bucure ca ne-a ajutat și că măcar noi facem ce nu au avut ei puterea să facă. Traiesc un ideal de părinte care trăiește odata cu copii lui. Dar înțeleg și ca durerea ei este atat de mare încât varsă venin tot pentru a se mutila pe ea si pentru neputintele ei. În ciuda a tot, nu sunt supărată pe ea, nu o urăsc nu o dusmanesc. Imi pare rău că nu vrea să vadă și că nu se folosește de forta cu care utilizează blestemele ca să schimbe in bine viața ei. Nu este vina mea că orice soluție i s-a găsit ea a aruncat-o și a călcat-o in picioare. Nu știu scopul cerinței unui comentariu pe blogul tău 🙂, in esență probabil aștept un răspuns. Dacă am greșit față de mama, sper să înțeleg la timp. Daca nu, sper sa înțeleagă ea la timp.