Le-am arătat un kiwi și au crezut că e cartof cu păr – episodul 1

"Ești ca un tată pentru mine", mi-a urlat băiatul ăsta (să-i spunem I.) la ureche. Era nevoit să urle pentru că eram în club la 3 dimineața și petrecerea era la apogeu, cu multă aglomerație. Cu o oră înainte îmi dăduse mesaj să mă întrebe dacă am ieșit pe undeva în seara aia și dacă poate să vină și el.

Acum am apucat să ciocnim un pahar, și eu eram puțin șocat.

Mă uitam la băiatul ăsta de 21 de ani, mai înalt cu un cap decât mine, frumos, plin de energie, care câștiga 5000 de euro pe lună și conducea un Audi nou. Eu îl admir pe băiat foarte mult, însă ceea ce urmează să îmi spună este o surpriză foarte mare.

"De când te citesc, toată viața mea s-a schimbat enorm în bine. Și la capitolul relații, și la capitolul bani și în absolut toate aspectele vieții am reușit să fac schimbări uriașe în doar 2-3 ani. Dacă până la 18 ani am avut un tată, poți spune că în ăștia 2-3 ani te-am considerat pe tine ca un tată și îți mulțumesc pentru tot."

Timp de 30 de minute mi-a povestit, urlând în ureche, întâmplări din viața lui, despre cum a evoluat, ce bătălii a dat și ce rol am jucat eu în viața lui. Și, privind la el, mă gândeam că ar trebui să fiu de-a dreptul norocos ca un fiu al meu să aibă viața atât de bine pusă la punct precum tânărul acesta de 21 de ani cu care vorbeam ca și cu un vechi prieten. Diferența de 14 ani dintre noi era inexistentă.

Și asta nu știu dacă îl pune pe el într-o lumină foarte bună sau pe mine într-una mai puțin bună. 🙂

Adevărul e că dacă eram foarte foarte harnic și poate mai sexy, un Justin Bieber din Carpați,  la 14 ani printr-un concurs de împrejurări aș fi putut să fiu tatăl cuiva care are azi 21 de ani.

Nu am copii încă, dar am o soție, un motan și 2 câini. Și prieteni cu care mă văd în club într-o seară banală și care îmi spun că le-am influențat mult viața în bine.

Să îți spun sincer, deși știam că studiază dezvoltarea personală nu știam că m-a citit pe mine cu atâta perseverență și mai ales că și-a schimbat viața prin asta.

Iar în ultima vreme am început să realizez că sunt foarte mulți oameni care, deși nu îmi spun nimic, mă iubesc în tăcere și au niște povești de viață extraordinare. Și cred că ăsta e efectul faptului că eu i-am iubit pe ei atunci când nici măcar nu știam nimic despre ei. Îi iubeam și transmiteam asta prin munca pe care eu o fac de 10 ani și le spuneam că pot să reușească în orice își propun, indiferent de cât de greu pare. Totul e să aibă curajul să încerce și când vor cădea, să se ridice din nou.

Am mulți oameni care îmi scriu, cei mai mulți punând întrebări, unii dintre ei mulțumindu-mi pentru rezultatele pe care le au, dar încă sunt total depășit emoțional de situație când vine cineva fizic la mine și mă ia în brațe ca să îmi spună "mulțumesc".

Anul trecut, în toamnă, am organizat pentru prima oară un turneu în țară și am întâlnit oameni care mă citeau încă de la început, din anul 2005.

Ei erau veteranii comunității, oamenii nevăzuți, care poate că nu mi-au scris niciodată, dar acum veniseră personal să mă vadă, să îmi strângă mâna și să mă îmbrățișeze.

Unii dintre ei și-au găsit jumătatea, alții își porniseră afacerea, alții și-au descoperit vocația, majoritatea făcuseră progrese și își descoperiseră puterea personală, vocea lor proprie prin care să se exprime, și pentru asta îmi mulțumeau și mie.

Iar eu nu eram pregătit pentru atât de multă iubire.

Am căutat iubirea toată viața mea și până la 30 de ani am avut o relație extrem de rece cu mama, pe care am acuzat-o că nu mă iubește și că nu mi-a oferit afecțiune. Cu mama am depășit momentul și ea a fost ultimul membru al familiei pe care am putut să îl iert pentru răul pe care eu, ca și adolescent rebel, îmi imaginam că mi l-a făcut, biata mamă. Vei vedea și această poveste în noua Carte ALFA, dar să revenim.

Acum stăteam în fața a sute de oameni pe care nu îi știam personal și era coadă formată din oamenii care doreau doar să mă îmbrățișeze, să mă pupe și să îmi spună câte un pic din povestea noastră împreună și relația pe care ne-am creat-o doar online până în acel moment.

Eram efectiv copleșit și încercam să îmi păstrez zâmbetul și fața de poker, fără să îmi curgă lacrimile.

Era visul meu pe care îl atinsesem fără să îmi dau seama.

Îmi doream să îi ajut pe cei ca mine. 

Îmi doream să îi încurajez pe cei în care nu mai crede nimeni, nici chiar ei înșiși.

Îmi doream să îi fac să simtă puterea personală pe cei care nu mai au niciun strop de încredere în ei.

Îmi doream să redau controlul asupra vieții lor celor care pluteau în derivă.

La început nu știam cum am să fac asta, nu știam nici psihologie, nici cum să lucrezi online, nici cum să faci blog, nici cum să te promovezi, nu aveam niciun ban în buzunar.

Când am cumpărat blogul Personalitate alfa, în 2005, am cumpărat un domeniu .com pentru că era doar 80 de lei pe an. Domeniul .ro costa 250 de lei, iar eu nu îmi permiteam banii ăia. Abia în 2013 am cumpărat și domeniul .ro, însă pentru că google a indexat toate materialele mele pe .com, am păstrat acest domeniu și în continuare.

Ceea ce citești acum este primul episod din povestea celor 10 ani de Personalitate alfa și vei descoperi lucruri pe care, mai mult că sigur, nu le-ai știut până acum.

Ceea ce e normal și ușor azi, era imposibil acum 10 ani.

Ce vezi când te uiți acum în jur? Mii de bloguri și mulți autori, unii dintre ei foarte buni. Lansări de cărți și cursuri online. Seminarii live și workshopuri. Tabere.

Acum, toate acestea sunt lucruri absolut firești și normale și e o chestiune de mândrie să spui că citești, te educi și faci dezvoltare personală. Este unul dintre marile progrese care au fost realizate în acești 10 ani, de întreaga comunitate de dezvoltare personală din România, cu impact aproape la nivelul întregii societăți.

Dar până să se ajungă la asta, au fost mai multe etape.

Eu împart comunitatea alfa în două categorii. Celor care sunt în comunitate încă din primii ani, le spun "veterani", iar celor care s-au alăturat mai târziu "juniori".

Pentru cei cărora le spun juniori, am câteva lucruri de precizat:

În 2005 eu eram student în anul I la Facultatea de Psihologie. Pentru că voiam să scriu o carte, să o vând pe internet și să trăiesc din pasiunea mea, psihologia, spuneam tuturor celor din jur despre asta. Dar atunci așa ceva nu era normalitate, ca acum. Așa că primeam astfel de răspunsuri, chiar și de la apropiați:

"Nu ai cum să vinzi cărți pe internet în România!"

"Cine crezi că face cumpărături pe net? Oamenii nu au încredere."

"Haha, ce prostie! Revino cu picioarele pe pământ!"

Acum îmi dau seama că eu le arătam acestor oameni un kiwi, iar ei credeau că e un cartof cu păr… Pur și simplu acesta era nivelul în acea perioadă.

Mai dureros era că auzeam asta de la oamenii care aș fi crezut că mă vor încuraja.

Eu îmi doream să fac un singur lucru: să fac mesajul meu să ajungă la cei care au nevoie de acest mesaj. Devenea tot mai clar că în societatea românească era nevoie de dezvoltare personală și chiar dacă era un început timid, erau tot mai mulți oameni care se arătau interesați, flămânzi de cunoaștere. Era oportunitatea mea de a face o diferență. Și pentru că eu nu știam nici să cânt, nici să dansez, nici să pictez, nici măcar să vorbesc coerent, mi-a rămas să scriu.

Scrisul era un lucru la care eram total începător și nu aveam idee cum se face, dar am început să scriu despre ce am trăit eu legat de vocație, personalitate și curajul de a fi tu, indiferent de prețul plătit pentru asta.

Nu era foarte ușor să găsesc oameni care să citească mesajul, și mai ales pe cei care au nevoie de mesajul meu. Așa că am intrat pe forumuri și unde credeam că e relevant le spuneam oamenilor ce soluții văd eu la problemele lor și le recomandam să citească și alte articole pe blog.

Am fost înjurat, umilit, atacat și dat afară de pe forumuri, cu contul banat. Oamenii nu prea știau cum să reacționeze la această abordare nouă pe atunci. Când încercai să îi ajuți, te suspectau că încerci să le tragi țeapă și preferau să se apere. Privind în urmă îi înțeleg, pentru că erau mulți cei care încercau să facă tot felul de combinații, și mai existau și foarte multe legende urbane care se hrăneau cu fricile oamenilor de a fi înșelați. Internetul părea o nebuloasă, nereglementată de nimeni și foarte nesigură.

Iar eu eram singur și în întuneric, cu o lumânare în mână, străduindu-mă să nu las acea flacără să moară.

Ca să îți faci o idee despre cum mergeau lucrurile în acea perioadă, mi-au trebuit doi ani ca să am 1000 (o mie) de cititori pe blog. Asta și datorită lipsei mele de experiență. Când mi-am lansat prima carte au cumpărat-o 14 oameni pentru că toate mesajele prin e-mail au ajuns în spam.

Orice încercam se lovea de un zid de suspiciune, respingere, refuzuri și eșec. Orice vis legat de o comunitate de dezvoltare personală în România, părea aproape imposibil acum 10 ani.

Apoi, învins de atâtea eșecuri și dezamăgiri, am știut că nu mă voi întoarce înapoi din drum chiar dacă am să plătesc cu viața faptul că aleg această cale. Dacă am să reușesc, voi inspira și alți oameni să reușească. Deși nu aveam nicio garanție, știam și atunci că îmi voi găsi și parteneri puternici pe parcurs, ceea ce avea să se întâmple mai devreme decât mă așteptam. Dacă nu voi reuși, bătălia mea va rămâne fără ecou, însă eu voi avea împlinirea în inima mea că am făcut absolut tot ce depinde de mine, și de murit, am murit cu armele în mâini.

După încă doi ani de zile, au apărut primele semne de progres major: cititorii mei, acum de zece ori mai mulți, cumpărau și citeau 1000 de cărți Personalitate alfa.

Încet și sigur, am început să inspir prin puterea exemplului oamenii din jurul meu și comunitatea începea să crească. Apoi am ajuns să cunosc alți oameni pasionați de educație și evoluție, așa cum eram eu, oameni care aveau să-mi devină parteneri și colaboratori. Împreună aveam să construim unul dintre cele mai benefice lucruri care s-au întâmplat țării noastre în ultimele decenii: o comunitate de dezvoltare personală la nivel național.

Acum e 2015 și când mă uit în jur, prietenii și colaboratorii mei lansează cărți, cursuri și diverse resurse educaționale pe care zecile și sutele de mii de cititori le cer, pentru că au nevoie de ele pentru a-și îmbunătăți viețile. Fenomenul dezvoltării personale a căpătat o amploare pe care nu o puteam anticipa niciunul dintre noi în acel moment, dar de care ne bucurăm nespus că se întâmplă. Desigur că mai este mult de lucru, însă acesta e un moment excelent pentru a ne opri și a reflecta la cât am evoluat cu toții în 10 ani.

Oameni ca Andreea Papp, Daniel Zărnescu, Marius Simion, Ursula Sandner sau Lorand Soares-Szasz, pun umărul, fiecare în felul lui, la acest proiect care a început să prindă contur ca rezultat al eforturilor noastre combinate. Iar ei sunt doar cei cu care țin eu legătura foarte strâns. În același timp mă uit cu bucurie și văd că sunt zeci de autori, traineri, psihologi, coachi care fac o treabă din ce în ce mai bună în România și schimbă națiunea asta în bine.

Andreea a fost prima persoană și singura colegă a mea de la Facultatea de Psihologie care și-a descoperit propria voce și și-a urmat vocația.

De acum mulți ani, când rezultatele nu existau încă și când nu credea nimeni în noi, îmi amintesc foarte clar un lucru: Andreea ținea workshopuri în bootcampurile Personalitate alfa, și privind la ea, începeam să realizez ce privilegiat sunt că o pot avea de partea mea. Și ea era la fel de pasionată ca și mine, și o vedeam cum își antrena abilitățile de viitor lider care va avea impact asupra lumii.

Ea a înființat propria comunitate de dezvoltare personală adresată femeilor, Stilul tău. A devenit psihoterapeut, a scris 4 cărți, a organizat zeci de evenimente și a adunat în jurul ei zeci de mii de femei dornice să se dezvolte și să evolueze.

Daniel Zărnescu este azi scriitor, antreprenor, coach, partenerul meu de business și are blogul Construim Imperii, citit de zeci de mii de oameni care îl iubesc pe Daniel pentru calitatea și valoarea pe care le oferă zi de zi.

Îmi aduc foarte bine aminte că la început, când niciunul dintre noi nu aveam rezultate prin care să ne dovedim potențialul, priveam la Daniel și din nou mă simțeam privilegiat. Aveam un respect special pentru el, deși eram foarte diferiți. Începeam să văd în el potențialul unui partener solid, de încredere și de drum lung. Vedeam că și el este la fel de dedicat dezvoltării și evoluției lui și că își dorește să facă bine oamenilor din jur, la fel ca mine. Asta era tot ce aveam nevoie să știu. Nu știam atunci sub ce formă se va întâmpla sau în cât timp, dar știam că Daniel este un om valoros care urma să aibă impact în viețile oamenilor din România.

Poate că îl știi și pe Marius Simion și site-ul lui, NLP Mania. Ceea ce poate nu știi despre Marius e că este printre cei mai buni traineri și coach de NLP din România. În fiecare an, jumătate dintre toate diplomele emise pentru absolvenți de cursuri de NLP din România sunt pentru cursanții lui Marius.

Îmi amintesc când l-am cunoscut, și cum am avut o intuiție legată de faptul că vom ajunge să colaborăm. Marius avea o viziune asemănătoare și își dorea să ajute alți oameni, la fel cum voiam și eu. Practic, având o astfel de bază solidă, nu era nevoie de mai mult. Nici măcar de rezultate extraordinare pană în acel moment. Ceva mult mai profund ne lega – iubirea noastră pentru învățare și pentru ajutorarea celor din jur.

Mai jos ne poți vedea pe mine și pe Marius, într-un bootcamp Personalitate alfa. Era îmbrătișarea a doi oameni simpli, dar care în curând aveau să devină parteneri de încredere și să aibă o influență tot mai mare în comunitatea de dezvoltare personală din România care începea să se contureze tot mai mult.

Cât despre mine, pe vremea aia eram un tânăr care avea doar un vis. Acela de a încuraja oamenii pentru că vedeam în fiecare dintre ei nu ceea ce ei sunt, ci ceea ce pot deveni. 

Asta am făcut din prima zi de când mi-am descoperit vocația și asta fac de 10 ani. Și sper ca următorii mei ani, oricâți ar fi, să mă găsească îmbrățișându-mă până la epuizare cu oameni care au găsit inspirație și putere în mesajul meu. Pe această cale vreau să le mulțumesc tuturor celor care m-ați inspirat și mi-ați oferit susținerea voastră de-a lungul anilor. Nu este loc în acest e-mail să vă mulțumesc, dar o fac pe larg în Cartea ALFA..

Acum, vreau să îți spun un lucru important: există lucruri care depind de mine și există lucruri care depind de tine. 

Deși eu dau tot ce știu și am mai bun tuturor celor pe care îi întâlnesc, fie că suntem în mediul online sau live, nu toți au aceleași rezultate, deși aplică aceleași rețete. 

Și după 10 ani de muncă știu exact ce anume îi oprește pe unii să aibă rezultatele dorite în timp ce unii își iau zborul spre îndeplinirea visurilor lor. 

De ce unii simt că orice ar face nu pot să răzbească printre greutăți, iar alții prosperă cu fiecare zi care trece? 

De ce unii ajung să aibă vieți împlinite și alții se afundă în depresie? 

Ce abilități fac diferența dintre oamenii pe care îi admirăm și cei care au un potențial pe care nu reușesc să îl valorifice? 

Ce vreau de la tine chiar acum (e foarte important pentru sufletul meu), este să îmi dai un reply la acest e-mail și să îmi spui dacă ești un "veteran" al comunității alfa (dacă îmi ești alături de 5 ani sau mai mult) sau un "junior" (de mai puțin de 5 ani). De asemenea, o să te rog să îmi spui dacă îți amintești ce te-a determinat la un moment dat să intri în această comunitate, să citești blogul, cărțile sau să participi în tabere. 

Ce urmează?

În primul rând, duminică primești un nou subcapitol gratuit din Cartea ALFA.

Subcapitolele le poți citi AICI.

În al doilea rând îți voi da următorul episod din povestea celor 10 ani de Personalitate alfa, de pe vremea când ceea ce azi e normal, atunci părea imposibil. 

Vei putea să vezi că dacă azi ți se pare normal și foarte acceptat social să faci dezvoltare personală, acum mulți ani de zile erai privit ca un sectant. Iar cineva a trebuit să facă munca pentru a face imposibilul să devină posibil și ciudatul să devină normal. 

Până atunci, 

Per aspera ad astra

Pera Novacovici