Nu putem schimba ceva până când nu acceptăm acel lucru. Condamnarea nu eliberează, ci asupreşte. – C. G. Jung
Povestea acceptării mele
Primul lucru pe care l-am făcut în clipa în care mi-am acceptat cele mai mari defecte, a fost să plec capul în jos, umil. Nu umilit, dar umil.
Cred că este aceeaşi senzaţie pe care o ai cu o clipă înainte de moarte când îţi dai seama că de fapt eşti doar un muritor ca orice altă vietate ce a umblat pe Pământul acesta. Ştii că nu eşti aşa şmecher cum te credeai, dar că există o bucurie în toată povestea asta. Aşa fragil şi vulnerabil , ai îndrăznit să visezi şi să încerci să cucereşti pământul şi cerul.
Acceptarea de sine este o moarte şi o renaştere în acelaşi timp.
Pentru ca ceva nou să se nască, ceva vechi trebuie să moară.
Când la vârsta de 30 de ani mi-am dat seama că tatăl pe care nu îl suportam, pe care îl uram pentru că era alcoolic şi ne-a părăsit era la fel ca mine, am plecat capul în jos pentru că într-o clipă am primit toate răspunsurile.
Ştiam în teorie că atunci când urăşti pe cineva, urăşti de fapt trăsăturile tale pe care le vezi în celălalt pentru că e mai uşor să le vezi la alţii, decât la tine. Mult mai uşor.
După 8 ani de psihologie, eu tot nu ştiam ce am moștenit de la tata.
Tata era alcoolic şi fugea de responsabilităţi. La o primă vedere eu nu aveam vicii sau dependenţe.
Tata era impulsiv şi strica toate relaţiile cu cei din jur, eu încercam să lucrez la relaţii şi să construiesc ceva durabil.
Eu încercam aşa cum puteam să păstrez cât de cât o relaţie cu ambii părinţi, el nu mai vorbea cu părinţii lui (bunicii mei).
Dacă puteam să spun ceva clar, era că sunt total DIFERIT de tata.
Şi din nou, minunatele proverbe româneşti în care am găsit atât de multă înţelepciune:
”Așchia nu sare departe de trunchi.”
Trecuseră deja câteva luni de zile de când făceam sport, iar eu stagnam în procesul de slăbire. Slăbisem destul de mult dar m-am blocat într-un punct şi nu mai aveam nici un progres.
M-am trezit în faţa gheretei cu fast-food, având poftă să mănânc un kebab. Conştiinţa mi-a zis ”Parcă vroiai să slăbeşti”. Iar eu am zis ”Doar azi, că acum mi-e poftă”.
Cu această frază, întreaga mea lume s-a dărâmat.
Am realizat că ”doar azi mai beau un pahar” spune tata de 30 de ani.
Eram la fel ca el, singura diferenţă era substanţa pe care o băgam în mine. El alcool, eu mâncare.
De asta eu nu mai progresam, pentru că mâncam zilnic câte o prostie şi mă minţeam cu ”doar azi, doar acum, aşa s-a nimerit că mi-e foame şi nu am ce să mânc în altă parte”.
Știi cum m-am simţit în acel moment?
Eram în plin război. Eu și tata eram amândoi răniţi în tranşee, doar că el mai bătrân şi mai neputincios iar eu mai tânăr şi mai în putere.
Eram doi camarazi, răniţi în acelaşi război, încercând să scăpăm cu viaţă din ororile războiului.
Mi-am dat seama în acea clipă că tata nu are internet, antrenori de sport, coach, psihologi, terapeuţi, nu ştie ce e aia dezvoltare personală şi nu îi înţelege rostul, locuieşte singur de 20 de ani, nu are un grup de sprijin, nu are perspective de a-şi schimba viaţa, toată lumea de la părinţi, colegi, fosta soţie l-au certat şi acuzat că e slab, că e alcoolic şi tot ce mai are acum la 55 de ani este un fiu care trece 20 de minute pe săptămână la el, îl vede beat, îl urăşte şi fuge de el, aşa cum au fugit toţi ceilalţi.
Mi-am dat seama că amândoi avem aceeaşi luptă. Iar eu am atâtea avantaje şi tot nu câştig bătălia. Cât de greu trebuie să îi fie lui?
În clipa aceea am lăsat toate rahaturile deoparte şi l-am iubit pe tata şi m-am iubit și pe mine. Mi-am jurat că niciodată nu o să îl mai critic, judec, cert.
Dacă înainte nu îl suportam mai mult de 20 de minute pe săptămână, în ultimii 2 ani din viaţa lui, stăteam împreună câte un weekend întreg, în aceeaşi cameră, eu lucrând la calculator, el privind la televizor. Eu de obicei nu suport să îmi fie invadat teritoriul şi intimitatea psihologică atunci când vreau să lucrez. Nu suport pe nimeni prea mult pe lângă mine mai ales dacă vreau să creez, să scriu sau am idei faine pe care vreau să le implementez.
Cu tata am stat cu mare plăcere în aceeaşi cameră zile întregi, lucru pe care nu mi-l imaginam posibil în această viaţă.
Împăcarea cu tata, cu 2 ani înainte ca el să moară, este una dintre cele mai mari realizări ale vieţii mele. Iar beneficiul a fost dublu. Nu doar că am avut un tată din nou la 30 de ani, cu toate că mai mult eu aveam grijă de el, dar m-am recâştigat pe mine.
Iubirea pentru el şi iubirea pentru mine au apărut în acelaşi timp.
Am înţeles lupta pe care NOI o dăm, duşmanii şi obstacolele pe care NOI le avem de înfruntat. Am înţeles că dacă NOI nu ne sprijinim între noi, nimeni nu va mişca un deget.
În ziua în care am vrut să mănânc acel kebab şi am avut revelaţia, m-am dus la tata şi l-am găsit în birt. Pentru prima dată l-am privit altfel, i-am luat o bere, am băut şi eu cu el o bere iar la sfârşit, l-am îmbrăţişat şi i-am spus ”te iubesc”. Şi l-am ţinut în braţe. Mi-a zis ceva ce nu ştiam cum sună din gura lui: ”Şi eu te iubesc”.
Deşi nu i-am mai spus niciodată de atunci să nu bea, în câteva săptămâni nu a mai băut. Fără să îi spună nimeni, nimic.
În multele weekend-uri pe care le-am petrecut împreună, nu a pus gura deloc pe băutură.
Pot doar să bănuiesc că golul acela din interiorul lui pe care încerca să îl umple cu cisterne de alcool era în sfârşit plin. Cu iubire şi acceptare. Iar alcoolul nu mai era necesar pentru că nu vroia să uite de această nouă realitate în care petrecea zile la rând cu fiul, trăind poate pentru prima oară în 30 de ani de la divorţ, o viaţă normală într-o mică familie (eu locuiam deja cu Oxana) în care era acceptat şi iubit fără să i se mai spună că nu e bun aşa cum e.
Ştiu că poate povestea asta ţi se pare un pic siropoasă însă trebuia să o scriu, deşi am mai scris-o de vreo 3 ori, sub altă formă.
Am scris-o pentru că ştiu că o expersie precum ”acceptarea de sine” nu îţi spune foarte multe dar ilustrarea acestui proces într-o poveste ca aceasta, face lucrurile mult mai clare pentru tine.
Cum să te accepti și ce înseamnă asta
Acceptarea de sine înseamnă că vine o clipă când te îmbrăţişezi pe tine, fizic, mental, emoţional, spiritual şi îţi spui ”Bravo, băi!”
Bravo pentru că lupţi, bravo pentru că încerci, bravo pentru că nu abandonezi lupta. Bravo pentru că speri, te ridici după ce cazi, te încurajezi şi o iei de la capăt din nou şi din nou.
Oricine eşti şi oriunde ai fi, meriţi un bravo. Nu eşti mai prejos cu nimic faţă de niciun alt om de pe Pământul acesta. Poate ţi se pare că ai o viaţă foarte diferită, dar asta doar pentru că lecţiile tale de viaţă sunt diferite.
Unul trebuie să înveţe să fie fericit fără bani şi apoi, după ce învaţă, va avea toţi banii din lume.
Altul trebuie să înveţe să îşi umple golul din interior cu iubire, nu cu alcool sau mâncare.
Iar altul deşi e copil de miliardar, trebuie să înveţe că nu banii sunt scopul vieţii şi nici drogurile.
Toţi plătim preţul dacă nu belim ochii la lecţiile pe care viaţă ni le predă, în mod repetat, cu răbdare şi uneori cu o răceală dură.
Diamantele se nasc sub presiune, iar viaţa ştie asta şi te vrea diamant.
Fericirea şi împlinirea pe care le cauţi sunt deja în tine dar sunt acoperite cu ură, cu acuzaţii, cu critică şi tot ce trebuie să faci este să te accepţi cu adevărat ca fiind o fiinţă extraordinară ce se află aici să înveţe lecţii, unele chiar dure.
Acceptarea de sine nu înseamnă deloc că mă accept şi apoi mă culc şi mor fericit, că mă tăvălesc ca un purcel în mocirla propriei mediocrităţi (îmi cer scuze purceilor reali, ei nu au greşit cu nimic).
Acceptarea de sine înseamnă că aici şi acum accept că sunt o persoană puternică, plină de iubire şi potenţial de a schimba întreaga lume şi în acelaşi timp accept că de azi vreau să îmi folosesc acest potenţial mai eficient.
Să mă accept înseamnă să îmi dau seama că deşi condiţiile de viaţă şi deciziile mele m-au adus în punctul acesta al vieţii, totul se poate schimba începând de azi.
Să mă accept înseamnă să ştiu că ceea ce deciziile mele şi comportamentele au stricat în ani de zile, nu poate fi reparat într-o clipă ci punând în fiecare zi câte o cărămidă la noua construcţie, la noua mea viaţă.
Acceptarea nu înseamnă că îi voi tolera tatălui meu comportamente distructive care mă afectează pe mine. Mă protejez împotriva lor şi după ce îi ofer îmbrăţişarea şi acceptarea mea, îi pun clar în vedere că este responsabil de acţiunile lui.
Acceptarea necondiţionată nu înseamnă să te sabotezi pe tine iar acceptarea celor din jur nu înseamnă că te laşi să devii preşul lor pe care îşi şterg picioarele.
Nici pe departe. Suntem personalităţi alfa şi cine ne calcă pe coadă învaţă repede să nu mai repete greşeala.
Te accept însă fiecare dintre noi are graniţele sale personale. Accept că eşti liber să faci orice îţi doreşti în limita graniţelor tale însă pe teritoriul meu, doar eu iau deciziile ce mă privesc.
Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi – John Stuart Mill
Să mă acccept înseamnă să pot avea o fundaţie solidă de unde să încep să construiesc.
Dacă eu nu mă accept azi aşa cum sunt şi nu mă iubesc aşa cum sunt, înseamnă că eu cred că sunt altcumva. Astfel, trăiesc o minciună. Cum poţi să construieşti o clădire solidă pe o fundaţie din aer?
Cum începe iubirea de sine şi încrederea în sine?
Un lucru îl ştiu sigur.
Nu poţi decide că gata, din clipa asta, eu mă iubesc şi mă accept aşa cum sunt. Poţi să îţi spui asta, poţi să îţi şi repeţi, dar pentru 99.99% din cei care încearcă asta, nu va funcţiona.
Pentru că a te gândi la iubire, nu înseamnă să iubeşti.
Iubirea înseamnă FAPTE şi ACŢIUNE.
Nu te mai gândi deloc la iubirea de sine, sau acceptarea de sine ci începe să te COMPORŢI ca şi când te iubeşti şi te accepţi.
1. Venerează-ţi corpul. Dacă repeţi continuu ”mă iubesc şi mă accept” în timp ce te otrăveşti, mânci ca porcul, ai vicii şi abuzezi de corpul tău prin lipsa de somn, lipsa de mişcare şi privarea corpului de tot ce are nevoie pentru a fi în formă , energizat şi să te mândreşti cu el în oglindă, te minţi la greu şi primul pas pentru a te accepta şi a te iubi este să priveşti adevărul în faţă. Da, eşti porc sau scroafă dar îţi promiţi ţie că în ciuda tuturor dificultăţilor, vei face orice e nevoie ca să schimbi lucrul acesta.
2. Învaţă şi educă-te continuu. De aceea iubesc dezvoltarea personală. Nu trebuie să fii psiholog, om de ştiinţă, sau vreun mare înţelept ca să începi AZI să te dezvolţi personal. Începe cu cel mai mic lucru posibil. Citeşte zilnic dintr-o carte de dezvoltare personală. Intră într-o librărie în oraşul tău şi vei vedea raftul cu cărţi de dezvoltare personală. Cu asta începe schimbarea ta. Dezvoltă-ţi abilitatea de a face ceva.
Nu există nimic mai puternic decât să faci în fiecare zi câte puţin pentru o viaţă mai bună.
Citeşte, fă sport, dezvoltă-ţi abilităţile şi tot restul zilei îţi aparţine să faci ce vrei tu. Să dormi, să te joci, să te uiţi la filme. Şi ştii că orice ai face, te culci împlinit că şi azi ai mai pus o cărămidă fundaţiei pentru viitorul tău.
3. Oferă-ţi lucrurile care îţi fac plăcere. În măsura posibilităţilor, oferă-ţi lucrurile care îţi plac. Activităţi, timp petrecut în felul tău preferat, lucruri materiale, muzică sau artă de orice fel. Orice îţi place ţie mult, oferă-ţi zilnic. Cum se comportă un om care iubeşte? Oferă ce are de dat ca să îşi exprime iubirea. Păi începe cu tine!
4. Acceptă-i pe cei din jur. Dacă te enervează cineva în jurul tău, primul care are o problemă eşti tu. Oamenii sunt diferiţi, cu nevoi diferite şi nu uita că libertatea ta se termină unde începe libertatea altora. Vrei respect, oferă-l! Vrei libertate, ofer-o!
5. Iartă-te când greşeşti sau îţi vorbeşti urât. Uneori când facem o greşeală, ne spunem noi singuri "prostule, nu eşti bun de nimic, iar ai gafat, ce va zice lumea?". E foarte important să te ierţi tu pe tine pentru că altfel te devalorizezi singur şi începi să te comporţi încet şi sigur ca un om lipsit de valoare. Poţi să schimbi discursul într-unul pozitiv. "Am greşit, îmi pare rău, voi fi mai atent. Încerc să învăţ şi măcar să nu repet aceeaşi greşeală!"
Nathaniel Branden spune că
Acceptarea propriei persoane este refuzul meu de a mă afla într-o relaţie adversă cu mine. De asemenea, nu mă pot ierta pe mine însămi pentru o acţiune, dacă nu recunosc că am făcut-o.
Aş continua spunând că dacă e să mă accept, trebuie să mă recunosc aşa cum sunt. Poate că sunt chiar varză pe toate planurile dar hei!
Alţii au fost mai rău şi s-au ridicat. Şi eu pot.
Condiţia necesară, deşi nu suficientă, este să încep să mă descopăr pe mine aşa cum sunt, ce îmi place şi ce nu, ce talente am, la ce sunt bun şi la ce nu sunt.
Ce calităţi am şi ce defecte, ce sunt capabil să îndur şi ce nu, cât mă ţin bateriile şi cât nu.
Şi cu cât mă cunosc şi mă accept pe mine mai mult, cu atât mă pot evalua mai bine şi încep să pot cere de la mine lucruri pe care le pot realiza cu succes. Şi din succes mic în succes mic, îmi dau seama că pot şi încep să fiu din ce în ce mai mulţumit de mine iar încrederea mea în mine începe să crească. Şi crescând, prind curaj şi cer din ce în ce mai mult de la mine până când mă trezesc că păşesc alături de cei mai curajoşi şi de succes oameni de pe acest Pământ.
Încrederea în noi creşte la fel cum creşte şi un copil mic: cu multă dragoste, încurajări şi câteva cicatrici care să îi amintească să fie atent la ce îl înconjoară.
Exerciţiu
Vreau să te gândeşti acum la o trăsătură, defect sau orice aspect pe care îl negi şi nu îl poţi accepta la tine.
După cum ai văzut, eu nu mă feresc să îţi vorbesc de intimitatea sufletului meu, pentru că vorbindu-ţi ţie despre mine, mă cunosc mai bine şi mă iubesc mai mult.
Într-un comentariu mai jos vreau să îmi spui ce trăsătură, defect sau aspect al tău eşti dispus azi să accepţi la tine şi astfel să îţi creşti respectul faţă de ţine şi să începi să îţi construieşti o fundaţie solidă pe care să îţi clădeşti o viaţă minunată.
Dezvoltă-ți încrederea în tine prin vindecarea traumelor și a demonilor interiori. Fiecare om are propria sa lume interioară care va determina rezultatele din lumea exterioară şi, mai mult, fiecare om are rănile, traumele și experienţele lui cu viaţa. Însă prima şi cea mai mare bătălie este cu noi înşine. Pentru a te ajuta în această luptă am pentru tine cartea Alfa – Vindecă-ți rănile trecutului și eliberează-te pentru a-ți atinge visurile!
Per aspera ad astra
Pera Novacovici
179 de răspunsuri
sunt dispusa sa-mi accept gafele pe care le fac in relatiile cu oamenii
..accept ca sunt prea toleranta cu fiica-mea, de fapt ma cam manipuleaza cum vrea ea..
..ar mai fi si faptul ca sunt nehotarata
Multumesc ! duminica frumoasa si o toamna imbelsugata din toate punctele de vedere!!
Cum l-ai urat tu pe tatal tau,eu o urasc pe mama,pentru ca e prea autoritara,aproape mi-a distrus personalitatea si nu gasesc calea sa schimb asta pentru ca nu are incredere in mine cu toate ca n-am facut multe rele la viata mea.Nu gasesc calea…Am momente cand ura mea este atat de mare ca ma inspaimanta si pe mine!!!Simpla si eleganta sectiunea de comentarii!!
Buna Pera,
Cat de mult adevar este in ceea ce spui tu, si mie mi-au trebuit multi ani sa inteleg acest lucru,dar mai ales atunci, cand copilul meu mi-a trimis primul articol despre tine…si am inceput sa citesc tot ceea ce-am primit de la tine. Faci un lucru minunat!
Te salut Pera, respectele mele pentru tot ce faci, povestea ta seamana izbitor cu a mea, le fel si eu cu tata doar ca la mine intra si mama…. am 30 de ani si nimic nu merge in viata personala, pana am inceput sa citesc carti de profil, tarziu am inteles ce inseamna Iertarea care se spune ca este cea mai mare putere vindecatoare….Ar fi multe de spus….multa sanatate iti doresc! Asteptam produse noi!
Nu am incredere in mine si pozez ca si cum as avea si nu suport sa mi se reproseze asta…..De fapt sufar de lasitate si de frica,dar o recunosc doar fata de mine,si chiar si fata de mine imi e rusine cand o recunosc….:)
Domnule Pera,ma regasesc in povestea vietii dvs.pe alocuri si va spun(scriu)cu mana pe inima ca nu stiu de unde sa incep…nu inteleg aceast…,incredere in sine”.Pun intrebari si caut raspunsuri…stiu ca aceste raspunsuri le voi gasi doar la mine si in mine,dar nu stiu de unde sa incep.
La mine aceste cautari,framantari,au inceput in momentul cand viata mea a luat o intorsatura dramatica cand tot ceea ce credeam ca am,s-a dovedit a fi o minciuna,o naluca!Atunci am realizat ca nu ma cunosc deloc,ca habar n-am pe ce lume traiesc ca m-am lasat dusa de viata fara ca eu sa fiu la carma…
Inca mai caut raspunsuri pe care unii imi spun ca nu le voi gasi niciodata…ca ma amagesc….sa nu ma mai gandesc(cum dracu’sa nu te gandesti la ceva ce ti-a schimbat viata total?!?!?!?).A fost vorba si de o alegere….alegere care nu reusesc nici acum sa o fac…dupa aproape un an…oare de ce ratacesc atat…oare de ce bajbai atat de mult timp prin intuneric….oare exista acea speranta de mai bine si pentru mine..acea speranta ca ma voi trez
i intr-o dimineata si voi putea spune:”Sunt fericita…asa cum sunt!”?
buna.nu stiu exact care este problema dar iti pot spune ca nu esti singura si ca toti trecem oarecum prin asta. si eu la randul meu.de cele mai multe ori asta se intampla cand ajungi sa te cunosti mai bine. trebuie doar multa rabdare , credibta si ganduri bune. dragoste si bunatate. Increde’te in Dumnezeu si totul va fi bine.orice probleme ar fi trebuie sa ai rabdare si cu timpul si sa vezi si rezolvarea.
As putea sa mentionez mai multe defecte?Unul ar fi ca sunt recunoscuta ca fiind o pesoana „afurisita”,adica prea critica si intoleranta cu pesoanele di jur si un altul ca nu sunt perseverenta ,incep lucruri cu avant si renunt apoi la actiune gasind difeerite scuze penibile.Si sunt sigura ca nu ar mai fi……
Poti sa enumeri cate vrei tu 🙂
Trebuie sa accept ca nu interactionez destul cu oamenii, ca am unele vicii, ca nu am o dieta echilibrata si cam atat imi vine in minte acuma. Hai ca ma apuc de treaba! 🙂
In primul rand vreau sa-ti multumesc pt raspunsul primit de la tine. In ceea ce priveste o trasatura sau un defect al meu ,ar fi cam asa .in ultimul timp din cauza problemelor de sanatate am luat in greutate f mult acest lucru a facut f multe modificari in organism,de la functionare pana la crestere in greutate.Am facut tot felul de analize am fost la mai multi medici am avut medicatie variata in functie de simptomele bolii dar nicidecum nu am reusit sa ma pun pe picioare,
Singurul lucru care m-a motivat sa lupt in continuare a fost fiul meu pe care l-am crescut singura cand avea 8 luni, si care de fiecare data cand ajungeam la urgente la spital ,sau eram internata, avea o grija exagerata ,pt varsta lui de copil, fata de mine. Il vedeam suferind si ingrijorat totodata si asta , pe langa boala imi accentua starile de panica.Am dus-o asa vreo 2 ani in care ma tot gandeam care ar fi rezolvarea. Am inceput sa caut pe net tot felul de metode naturiste de tratament care sa corespunda bolii si simptomelor mele.In final am ajuns sa-mi cunosc f bine organismul si reactiile lui la boala, sa-l stapanesc ,sa ma tratez singura.Am reusit chiar sa dau jos 7 kg astfel ca de la 82 am ajuns la 75 kg,ceea ce eu consider o realizare.Ca inaltime am 1,65.Si vreau in continuare sa am grija de trupul si organismul meu, cu f mare atentie, deoarece la varsta mea 42 ani daca nu ai grija bolile vin lant ,incep sa se instaleze si nu vreau sa-mi chinui copilul si e si in favoarea mea totodata deoarece ma scutesc de suferinte fizice.
In ceea ce priveste defectul, eu consider ca cel mai acut defect al meu este acela ca spun lucrurilor pe nume si nu o fac intr-o maniera diplomata ci direct fara a tine cont ca uneori nu este momentul propice.Dar de-a lungul anilor am invatat din repercursiunile actiunilor mele nesabuite, de acest fel, ca trebuie sa am rabdare sa astept momentul potrivit pt a-mi expune punctul de vedere si atunci cand o fac sa actionez cu calm si intelepciune, incat sa fie o discutie si nu o cearta sau un scandal.mai sunt momente in care se ajunge la un schimb de cuvinte pe un ton mai ridicat dar imediat ce devin constienta de asta incerc sama controlez si sa revin la o alta tonalitate a dialogului.
Cam astea ar fi defectele mele, dar poate pe parcursul discutiilor imi voi mai da seama si de alte lucruri ce trebuiesc schimbate in ce ma priveste ,sau poate va trebui schimbat cate ceva in comportament.
Si sa nu uit..vreau un feedback despre noul sistem de comentarii 🙂
Salut Pera. Subiectul au este delicat si puternic in acelasi timp. Te felicit pentru curajul tau si ma bucur pentru laurii pe care i-ai cules.
Buna Pera!l Mancatul dulciurilor cand sunt nervoasa.Si vreau sa-ti spun ca ma enervez des… 🙂
Salut Pera!
Stiu ca prima parte din acest articol am citit-o si in Ghidul personalitatii ALFA, doar ca ce-a de-a doua parte este cea actualizata si noua, ma bucur ca actualizezi totul si ca ne prezinti lucruri noi care ne ajuta.
Prin aceeasi situatie trec si eu cu tatal meu, eu avand la fel o slabiciune, sunt dependent de sex si am inteles ca e la fel ca o dependenta de droguri, de alcool.
Dupa ce am citit cartea ta am invatat sa-l accept pe tatal meu, doar ca uneori ma blochez in demersul meu de a-l intelege.
Te-as ruga sa imi deschizi ochii cu un sfat!
Multumesc, o zi frumoasa!
Anastasius
Per aspera ad astra.
multumesc ptr cadoul de duminica!
si eu am descoperit in urma cu 2spt cat de mult seman cu mama si ca de faptce urasc la ea, se afla intr-o alta forma de exprimare la mine.
Ramane sa imi accept colega de servici
Sa accept ca ma enervez repede pe cei din jur si ca nu stiu deloc sa am rabdare. E mai smecher sistemul asta de commenturi ca cel precedent 🙂
Multam de feedback 🙂
Un defect al meu care in momentul asta ma apasa crunt…..: NU ACTIONEZ…..sunt incremenita in proiect …stau…analizez, gandesc…apare teama si sunt gata sa fac pasul inapoi …in zona mea de confort…Stiu ca iti nu spun nimic nou…Oricum sunt pe drumul cel bun caci odata ce constientizez aceste lucruri cu siguranta am sa caut calea de a le depasi…pentru ca au devenit extrem extrem de deranjante pentru mine..Tu dar si colaboratorii tai (Theona Balan de exemplu dar nu numai….) imi oferiti zi de zi solutii…alternative…Imi ramane insa mie sarcina de a alege ,,dieta”
personalizata…potrivita mie de vindecare…
Eu sunt o persoana care face lucrurile in felul lui si nu accept sa faca altii cum vor ei.Tot timpul eu am dreptate si tot timpul toti trebuie sa faca asa ca mine, tot timpul ma enervez cand nu primesc la ce ma astept, nu ofer libertate iubitei mele si relatia scartaie urat de tot pentru ca ea vrea libertate sa poata sa iasa in oras cu cine vrea(eu nu ii ofer), zbier la ea, ma enervez si amenint.O determin sa ma minta pentru ca stie ca daca imi spune adevarul si nu imi convine mie, eu reactionez urat si astfel avem amandoi de pierdut, eu ca am enervez si ma simt singur cum ca nimeni nu ma accepta asa cum sunt, iar ea ca nu o intreleg si ma enervez si facem numai cum vreau eu(app ea 18 eu 19).
Vreau sa salvez neaparat relatia asta si sa o aduc pe drumul cel bun.
consider ca inca am probleme in relationarea cu cei din jur pe de o parte as vrea sa fiu intre ei, iar pe de cealalta imi vine sa fug de ei, incerc sa ascult mai mult si sa vorbesc mai putin
Imi place faptul ca explici ca la scoala, pe limba unui copil ceea ce este f educativ. Nu ma simt ca la academicienii de la TV, scoala,etc ce vb pe intelesul unui grup restrans.
Ce ar trebui sa mai specifici este ca procesul de iubire se invata, se dezvolta in timp indelungat doar daca-ti asculti mintea, inima si sufletul,3 lucruri la care avem de lucrat fiecare cum stie mai bine iar reteta minune se afla in fiecare, e unica.
La mine schimbarea a venit prin spiritualitate, reteta potrivita mie este o spiritualitate pamanteana, fara ingeri si demoni, fara religii si penitente. Dar in primul rand am invata sa-mi dau ascultare sufletului si inimii fara sa-mi mai fie frica sa-mi arat iubirea care zace in mine, si asta a avut loc atunci cand m-am acceptat pe mine asa cum sunt. MI am gasit increderea in mne cand am cazut, cand lumea mea a disparut subit dupa 38 de ani. Multumesc celor ce au contribuit la caderea ei. Apoi am recreat o alta lume total opusa conform principiului” Daca ceva nu merge asa cum vrei tu, incearca invers ca sa ai rezultatele asteptate”
Cel mai bun exercitiu de inceput a fost preluat de la tine draga Pera, m-am pus in locul personei din fata mea si am inteles ce e in sufletul ei. Si am inteles si ce e in sufletul meu. Aceleasi frici.Acelasi sistem implementat ca principii. Am inlocuit insa frica cu iubirea, am schimbat unghiul de vedere.
Am oprit sistemul de gandire care actiona doar asupra persoanei mele, am inceput sa fiu un observator fara sa judec, doar sa inteleg, sa constat, Atunci mintea mi s-a luminat putin cate putin, valul de ceata , acel stiu eu mai bine ce fac, a inceput sa se rareasca. Putin cate putin a devanit mai clar, am inceput sa vad lumea cu alti ochi.
Apoi am inceput ma expun celor apropiati, sa expun iubirea mea altora , fara sa fortez.Fiecare intelege cat poate in acel moment, dar faptul ca ei stau cu ochii si gura cascata, atat cat rezista, faptul ca ii capteaza discutia, imi da dovada si credinta ca in fiecare exista potentialul unui om mai bun, asa cum a fost creat de la inceput.
Undeva exista sufletul lui de copil, sufletul lui nealterat, scanteia ce se vrea descoperita,doar el o poate reactiva si cateodata este peste puterile lor.Unii cauta ajutor, de aia existi tu draga Pera si ceilalti ca tine.
Fie ca imperiul inceput sa creasca sanatos, viguros si sa aveti cui sa-l predai mai departe. Cei ce sunt pregatiti sa se alature si impreuna sa faceti o lume mai buna. Din ce in ce mai bine sa ne fie!
Felicitari..ai reusit sa faci lucruri extraordinare…acum ai reteta pentru orice alte provocari.
Multumesc pt. ca existi e minunat ca te-am descoperit
Sunt prea plina de mine,rigida si din cauza aceasta simt ca oamenii pastreaza o anumita distanta.
Schimb deciziile prea repede ..
Sunt uneori invidioasa…
Multumesc Pera pentru articol
eu sunt prea timida si greu imi fac o relatie pentru ca nu am avut un model patern ,tatal meu murind intr un accident de masina cand aveam 7 ani
Era un om extrem de dur si de atunci locuiesc cu mama pe care mi o amintesc si acum debusolata si ravasita
multumesc pentru sfaturile pe care ni le dai si succes in tot ceea ce faci iti doresc!
Salut Pera, sunt in aceasi situatie cu un tata care consuma alcool, iar ieri cand mama imi zice plangand ca o loveste, o injura, o eticheteaza fara nici o vina, am inceput sa folosesc cele mai urate cuvinte la adresa lui. Ma bucur ca ai trimis acest articol, care este ca o manusa pentru situatia mea. De anul trecut citesc articolele tale, care ma ajuta sa vad lucrurile cu alti ochi, dupa 30 de ani de tristete, multe boli, incredere de sine scazuta, cu ganduri negative. Iti multumesc Pera.
Ma bucur ca incerci sa vezi lucrurile altfel. Totusi, acceptarea tatalui nu este totuna cu acceptarea abuzurilor din partea lui. Mama ta ar trebui sa ia masuri sa se protejeze de aceste abuzuri
Multumesc in primul rand pentru acest articol. Ca de fiecare data bine punctat, la subiect si spus lucrurilor pe nume. Citind tot articolul tau la un moment dat mi-am spus *dar ca sa ma pot accepta asa cum sunt mai intai trebuie sa ma cercetez sa-mi vad toate calitatile si mai ales defectele, apoi trebuie sa ma iert pe mine insumi pentru ceea ce sunt, si aici ma refer la defecte, si apoi sa ma accept si sa incep sa fac schimbarile necesare.*
DAR MULTUMESC PENTRU CA AI ATINS ACEST SUBIECT AL IERTARII. Cred ca ar trebui sa vorbesti mai mult despre el, pentru ca cele mai multe *nenorociri* ale noastre, daca pot sa le numesc asa pleaca de la acest subiect **iertarea**, nu-l mai suport, nu-l mai pot ierta, nu si air nu. Si ne intrebam de ce ne merge asa cum ne merge? Tocmai acest *NU* ESTE CAUZA.
Eu personal am inceput sa evit acest *nu* din limbajul meu, fiindca indiferent daca sunt de acord sau nu cu un anumit lucru, spunind nu mai vreau sa… conform *legii atractiei* despre care eu am mai scris prin comentariile mele pe unde am comentat, chiar si pe acest site al tau, dar la alte rubrici, fiindca vreau sa spun sau mai bine zis sa ma laud, ca citesc tot ce publici, sau ai publicat mai inainte, nu am citit tot, din cele vechi, dar sper sa o pot face, deci conform *l.a.*, noi atragem totul asupra noastra, odata ce le-am gandit, indiferent ca le vrem sau nu.
Mult succes in continuare si te astept si cu alte articole. Le voi comenta cu placere, si voi fi la fel de direct ca si tine. O zi buna si multa binecuvintare.
Foarte educativ si benefic articolul. Felicitari!
Vreau sa incep prin a spune ca e prima oara cand las un comentariu pe site.Este interesant subiectul ,,increderia in sine,, din pacate ca sa faci primul pas sa cresti increderea in sine terbuie sa ai un minim de inceedere ceia ce la mine lipseste cu desavarsire .Citind acest articol miam dat seama ca eu gresiam la primul pas.Intotdeauna am considerat ca acceptarea de sine inseamna resmnare ,renuntarea la orice lupta ,delasarea totala si niciodata nu am acceptat ideia si de aici probabil totala lipsa de incredere.Cat despre trasaturi si defecte nici nu stiu de unde sa incep[ cred ca ar fi mai usor sa fac o lista cu calitati ar fi foarte scurta ] lasand gluma la o parte intotdeauna am vazut lipsa de incredare in sine ca unul din defecte .Pana acum nu mam gandit ca ar putea fi suma mai multor defecte .Care cred eu ca ar fi cele mai mari defecte delasarea si dezordinea totala lipsa de organizare pe toate planurile.Sunt una din acele persoane care are capacitatea sa isi vada si sa isi recunoasca defectele dar careia ii lipsesc motivatia , puteria si perseverenta de a le accepta si schimba si asta este foarte dureros .Ca sa raspund la cereria ta pot spune ca astazi am inceput sa lucrez la amandoua defecte.In incheere vreau sa te felicit si sa iti multumesc pentru tot ceia ce faci ,cineva spunea ca nu poti sa fortezi schimbarea poti doar sa o inspiri si pentru asta iti suntem recunoscatori.
Daca nu te superi, fii cu atentie la greselile gramaticale. Te exprimi frumos, dar incearca si sa scrii corect! Multa fericire.!
Salut. Imi face mare plăcere sa citesc articolele tale. De doua săptămîni am început sa lucrez la personalitatea mea, mai făcut sa am încredere in mine si sa muncesc pentru a deveni Alfa , cu toate ca sint la început am anumite scapari dar astăzi cu acest articol am înțeles unde mia fugit ceva, acum corectez si acest aspect si sint convins mai mult ca orcind ca am sa reusesc . Îți dorea multă sănătate, si știu ca ai puterea sa ne ariti in ce parte trebue sa mergem Salut
Salut Pera!
Sistemul de comentarii este mult mai tare decat precedentul..lasa-l asa:))
In ceea ce priveste intrebarea ta,cred ca perfectionismul este cel mai mare defect al meu..daca poate fi numit asa..din cauza asta am mereu teama de a nu fi destul de bun pentru a ajuta.si tot din cauza asta simt ca sunt mereu sub presiune.
Totusi de cand te-am descoperit pe tine si echipa ta..lucrurile au inceput sa prinda contur..credeam ca nu o sa gasesc raspunsuri la intrebarile mele..esti tare omule!:)
Mi-ai transformat ziua intr-una super faina!
Maxim de reusite iti doresc.
Buna. Eu urasc cel mai mult impulsivitatea tatalui meu, dar si eu sunt exact la fel, iar de fiecare daca cand mi se spune acest lucru…ca sunt la fel de impulsiva ca el, neg acest lucru, iar pentru a fii mai ferma aceasta negatie chiar sunt furioasa pe moment. Acest articol chiar mi-a deschis ochii. Alt aspect care ma enerveaza la oamenii din jur…este critica, dar daca ma gandesc la multe situatii, pot mentiona faptul ca si eu am criticat destul de multa lume. Multumesc ca mi-ai deschis ochii scriind acest articol.
Pacat ca adolescentii nu pot afla aceste lucruri interesante si foarte folositoare la scoala! Multumesc pentru ca ne ajuti sa ne intelegem! Sunt rigida in anumite situatii, nu ma pot adapta.
Multumesc Pera!!!Ai dreptate teoria pe care o stim multi e doar o informatie fara valoare atata timp cat nu costientizam gravitatea situatiei din propriul sine…Viata ne educa mereu si ne pregateste invatandune si mentinaune contstienti de potentialurile noastre(bine atat cat ii permitem noi sau in functie de nivelul de dezvoltare,si de nevoile fiecaruia)…Azi acept la mine un defect chiar doua foarte majore si anume faptul ca nu prea fac miscare si faptul ca mananc tot felul de prosti nesanatoase(care denota si o lipsa de incredere din puctul meu de vedere),de azi ma schimb (din nou) iar daca voi obosi ,stiu ca viata imi arata ca sunt mai puternic asa ca trebuie sa inving si sa imi formez un obicei de care toata viata mea se va agata de acum!
Pot spune ca sunt prea critic, vad doar ceea ce gresesc cei din jurul meu si sunt constient ca nu e bine…mi-e tare greu sa ma abtin, dar am s-o fac! Un al doilea lucru ar fi faptul ca imi fac idei preconcepute…am tendinta sa gandesc inainte ceea ce se va intampla (bineinteles, vad doar ce-i rau) si ma retrag din ceea ce urmeaza sa fac. Si acest lucru il recunosc si accept si ma straduiesc sa-l schimb. Nu e usor, dar voi reusi!
Salut Pera,
Chiar m-a ajutat exemplul tau sa imi dau seama ca unul din defectele importante e ca nu stiu sa comunic cu cei dragi…sunt impulsiva si-i ranesc cu comentariile mele. Si gandindu-ma de unde vine, am realizat ca dialogurile din familia mea erau fie certuri, fie tachinari, probabil ca am invatat acel tipar desi atunci sufeream din cauza lui. Cred ca am preluat si din convingerile mamei legate de partenerul de viata si le aplic, abia cand am ajuns la lectia despre convingeri am realizat…
Apoi ma enerveaza intotdeauna cand tata se plange si e nemultumit de ce are si-mi dau seama ca uneori si eu fac la fel. E greu sa scriu toate astea aici, n-as fi facut-o pentru nimic in lume acum cateva luni..
Ma intreb insa: ok, realizez care sunt defectele, le accept, ma accept dar mai departe? banuiesc ca pasul urmator e sa lucrez la ele,nu?
Am plans la povestea ta fara sa imi dau seama de ce. Probabil este ceva inlauntrul meu care doare.
Mi’as dori sa pot sa ascult cu adevarat pe cei din jur , sa ii inteleg iar ei sa inteleaga ceea ce eu zic.
Buna Pera
Articolul asta e foarte interessant.
Gandindu-ma mai mult, cred ca am ramas cu o teama in suflet.Daca ai citit mesajul meu stii ca am avut mari probleme care m-au marcat profund. Am avut depresie traiam cu frica in suflet. Frica de ce va urma.
Cred ca aceasta frica nu m-a parasit nici azi sta foarte confortabil instalata.
Din aceasta cauza uneori ma tem sa iau unele actiuni mai indraznete. Cred ca din aceasta cauza am o doza foarte mare de negativism. Nu pot avea asteptari positive nici macar asteptari normale. Tot timpul trebuie sa fac eforturi sa ma conving ca va fi bine
E o reactie incontrolabila in mine si urasc asta
Asta cred, e cel mai bun articol care l-am citit pe internet despre dezvoltare personala. Bravo Pera! Eu am trecut printr-o situatie asemanatoare tie cand am fost mic si asta m-a afectat mult.
E adevarat, am devenit mai prudent, mai putin naiv, mai analitic. Dar cu pretul izolarii sociale, cu pretul timiditatii, cu pretul increderii scazute in mine. Abia dupa ceva ani de la aplanarea situatiei am reusit sa sparg acel cerc vicios.
Si totusi….inca ma lupt cu el… caci dusmanii cei mai mari pe care ii avem sunt piticii din capul nostru. Piticii rai ii asupresc pe cei buni, si astfel uit cine sunt si ce vreau si vad doar ce sunt rau si ce nu imi place.
Si asta e unul din multele defecte ale unei persoane analitice, procedurale. Cum am observat ca sunt eu. Faptul ca analizez , caut, corectez si evidentiez orice greseala, neajuns si defect al unei persoane. Dar incerc sa ma opresc din asta.
Iar articolul tau m-a facut sa imi dau seama. Adica a fost un fel de ahhaa, doar ca putin mai sentimental.
Sunt foarte curios ce o sa scrii in urmatoarele articole. Bravo Pera!
Si eu l-am inteles pe tata, cand am vazut o poza de la inmormantarea mamei lui. Avea doar 5 ani, saracul:(
Am plans mult atunci:( Normal ca un om cu mama moarta si cu tatal alcoolic (bunicul meu) e agresiv verbal si nu se poate stapani. E foarte impulsiv si cu toate astea nu bea si nu fumeaza. E un om extraordinar.
Multumesc ca ma inveti sa-l apreciez mai mult!
Un defect pe care vreau sa-l accept azi la mine e ca si eu sunt foarte IMPULSIV! Uneori actionez pe baza creierului de maimuta si vreau sa schimb asta.
Multumesc din nou!
Alex
Da, tare de tot articolul! Granitele libertatii sunt tare bine definite. Aici nu am stiut sa le pun si am permis multora sa ma raneasca. Si suferintele au fost pe masura. Multumesc! Cat despre defecte, sunt destule, vara aceasta am lucrat la orgoliul meu. Si asa cum ai spus tu cand te descoperi esti umil. Felicitari si multumesc pentru margaritarele ce le primesc!
Minunat articol…eu unul cu ajutorul descoperirii budismului,am facut acest mare pas…inca lucrez la el…dar ce ai scris aici mi-a oferit oferit o perspectiva mai „fresh” a ceea ce a trebui sa fac in continure……continua ceea ce faci ca faci bine….
Introvertit si ushor nesociabil. Gonna change that!
Accept ca sunt un om egoist si gelos,pt ca d efapt asta reprosez la oameni,si ca nici eu,asa cum le si reprosez nu iubesc cu adevarat si nu stiu sa iubesc cu adevarat.Ca sunt indiferenta ,ca nu stiu sa las libertate celuilalt dar ii reprosez ca el e indiferent cu mine!Ca inca nu ma iubesc nici pe mine cu adevarat…dapai cum sa iubesc pe altcineva asa cum sustin acum!
multumesc pt articol,excelent!
Bună, Pera!Foarte frumos articolul şi îmi doresc să pot face tot ceea ce ne-ai sfătuit tu mai sus!Un defect al meu cred că e acela că sunt prea dură cu mine şi ,uneori, impulsivă, dar îmi doresc să schimb asta, acceptându-mă pe mine, în primul rând.
Azi sunt dispus sa accept la mine sa scriu un comentariu la articolul tau.
Te urmaresc de mult, ti-am luat si citit si cartile, si am hotarat ( citindu-ti articolul de azi ) ca
meriti din partea mea ( un om intre oameni ), din toata inima :
BRAVO ! ….. pentru ca ai ajuns sa oferi iubire neconditionat !
Citind articolul tau am simtit ca primesc ( in adevaratul sens al cuvantului ) iubire si atentie chiar daca tu nu ma cunosti. Nu multa lume ma face sa ma simt asa.
Multumesc !
Te iubesc !
cu respect , Marius Manuil
Hmm ….nesimtirea cred ca imi e Cel Mai greu sa o accept la mine ! Multumesc de incurajari !un articol extraordinar!!
Felicitari Pera!
Articol scris din inima, multe de invatat si de aplicat! Da, bine ar fi ca la scoala sa fie un obiect legat de dezvoltarea personala, cunoasterea de sine. Eu invat de la elevii mei si ei de la mine; desi nu sunt prea mari, le cultiv curajul si increderea in sine, acceptarea propriei persoane si mai ales toleranta cu cei din jur. Am avut bucuria la un curs cu adultii ca unul dintre ei sa-mi spuna ca „regreta ca nu mai poate fi copil, ca si-ar dori sa fie elevul meu”.Cand daruiesti iubire prin ce faci, primesti iubire.
Bine zis! Am trecut si eu printr-o experienta de familie asemanatoare. Felicitari pt. articol.
Pera, felicitari. Articolul tau mi-a transmis multa emotie si era cat pe ce sa plang, dar am musafiri in casa pe weekend si nu vreau sa se vada. Si eu am incercat sa-mi inteleg parintii avand in vedere propria lor experienta de viata. In primul rand am venit pe lume cand nu se asteptau si au devenit parinti din mers. I-am iertat de vreao 8 ani pentru tot ceea ce am crezut ca sunt vinovati.
Lucrez la a ma abtine sa ajut oamenii cu forta daca ei nu imi cer asta. Am crezut mult timp ca rolul meu pe acest pamant este sa-i ajut pe altii. Total gresit! Ii ajut pe altii mult mai eficient daca ma ajut pe mine insami intai.
Multumesc pentru exeptionalul articol.
foarte tare articolul… felicitari pentru ceea ce ai reusit sa faci… cat despre defecte, sunt multe, insa unul ma apasa, este vorba despre incapatanare
multumesc Pera ,in primul rand tie , pentru ca am reusit sa sparg ghiata si sa scriu . De obicei decat citesc si nu las comentarii pentru ca sunt timida .De data asta am facut-o pur si si simplu fara sa mai ma gandesc .Am zis vreau si pot. Multumesc inca o data pentru cat ajutor oferi prin ceea ce faci.Este ca o hrana pentru suflet si inima .Pe curand .
Felicitari pentru curaj …. dupa ce faci actiunea de care ti-e teama..parca prinzi curaj si pentru a doua oara, care devine mai lejera
IMPULSIVITATEA ,INCAPATINAREA SI FAPTUL CA SUNT PREA DURA CU MINE……………oare nu e cam mult?!
Felicitari Pera pentru acest articol extraordinar si pentru comunitatea asta plina de oameni de calitate pe care tu ai consolidat-o!
Multumesc
Am inceput de cateva saptamani sa-mi accept teama , frica pe care o simt in momentele in care trebuie sa risc daca vreau sa existe sansa de a castiga ceva de valoare (spre exemplu cand vreau sa intru in vorba cu o femeie sau cand trebuie sa-i sa spun un lucru unui prieten cu riscul de a se supara pe mine).
Azi , dupa ce am citit articolul tau mi-am acceptat lenea. Mai exact tendinta de a ramane in zona de confort cand stiu ca totusi am ceva util de facut .
Esti bun Pera, continua tot asa !
Faptul ca sunt prea bun cu oamenii, oamenii ma iau de fraier
Defectele cele mai pronuntate sunt lenea si nehotararea.
Felicitari,e fantastic articolul!
Un defect cu care ma tot lupt: incep multe lucruri si imi este f.greu sa termin ceva. De exemplu daca imi creez un program, incerc sa imi fac un obicei… niciodata nu reusesc sa ma tin de program mai mult de cateva zile; la inceput sunt entuziasmat, treaba merge bine, apoi incep sa adaug lucruri noi; pt.ca apoi sa intervina plictiseala, indoielile, lehamitea si astfel ajung ca intr-o zi sa nu mai fac ce mi-am propus… Cred ca niciodata nu am depasit 2 saptamani, cand mi-am facut un plan…
O alta trasatura: ma indoiesc de calitatile mele: facand o munca „intelectuala” rezultatele nu sunt usor de observat; uneori apar mai tarziu… si astfel ajung sa ma sabotez singur – si nesiguranta mea o observa si ceilalti (sunt profesor…) P
ierzandu-mi eu motivatia nu mai reusesc sa-i motivez nici pe altii…
Salut faci reaba buna continua așa . Multă bafta
buna pera,
de cand am descoperit Personalitatea alfa, acum trei ani, viata mea s-a schimbat si multe lucruri bune mi s-au intamplat. trebuie sa recunosc ca mai am inca mult drum de parcurs pentru a spune ca sunt implinita dar zic eu ca am luat calea cea buna.
articolele tale m-au facut sa vad altfel lumea si relatiile cu oamenii si pentru asta as vrea sa-ti multumesc.
revenind la articolul de azi cred ca cel mai mare defect al meu este ca inca nu stiu sa cer si sa obtin de la oamenii din jur ce am nevoie ( nu reusesc sa comunic eficient ).
astept cu drag noile tale idei
frumos portret !!!
Ce te face sa crezi ca e portret si nu…fictiune?!
In acest articol te-ai deschis cel mai mult… Ai aratat partea ta vulnerabila, ai lasat cititorii sa te cunoasca, sa iti cunoasca o parte din istoria ta , a simtamintelor tale, a emotiilor si trairilor in timp… Ai aratat ca esti OM cu plusuri si cu minusuri… Si chiar daca esti un Alfa si tragi „turma” dupa tine, nu esti un robot, ci un spirit care doreste sa treaca frontiera transpersonala… Ai facut sa vibreze ceva in noi si asta e de bine… Felicitari, tine-o tot asa! >:D<
Draga Pera , in primul rind vreau sa-ti spun ca acest articol , este , cel mai frumos si bine scris articol , pe care l-am citit eu de la tine.Asta este parerea mea.Ai scris si cu creierul si cu inima si cu sufletul acest articol , si nu , nu este siropos , pentru ca este viata in mare parte din aspectele ei , de fapt cele mai importante , cred………..esti un fericit , pentru ca ti-ai petrecut acei doi ani impreuna cu tatal tau , …….i-ti spun asta pentru ca povestea mea din copilarie este asemanatoare cu a ta , atita doar ca eu nu am avut posibilitatea sa fac acele gesturi pe care le-ai facut tu , si care te-au implinit , te-au intregit , oferindu-i tatalui tau suport afectiv si primind de la el dragostea parinteasca . M-a impresionat teribil acest articol al tau , ma facut sa ma gindesc la situatii din viata mea , adinc ingropate pentru a fi uitate , dar care atunci cind te astepti mai putin iasa la suprafata la fel de vii si fierbinti ca atunci cind s-au intimplat……….dar……..tocmai de aceea i-mi dau seama ca , fara sa fiu lipsita de modestie , eu chiar merit un mare BRAVO pentru evolutia mea pina in prezent.Eu cred ca stau bine cu respectul si increderea de sine , si lucrez mereu la asta , slefuiesc in continuare………….
critic lumea(unele persoane) cam mult…..impulsiv, nehotarat.
Nemultumirea de sine. Am o lista de sarcini zilnice care imi impun sa le fac, si constient imi dau seama de beneficiile care mi le aduc (citit beletristica si dezvoltare personala, workout, vizualizat videouri cu traininguri pe domeniul meu etc). Chiar daca le finalizez pe toate, nu simt nici o satisfactie ca as fi realizat ceva, si cred ca le-am facut degeaba, de aceea intr-unele zile pur si simplu mi-e lene sa le mai fac si prefer sa o frec degeaba pe net sau sa ma uit la TV.
uneori nehotarata,alteori impulsiva dar asa cum e normal viata tacseaza pt astea cel mai grav e ca nu intotdeauna invatam lectiile asa sunt eu gresesc chiar cu buna stiinta uneori dar spun tot timpul data viitoatre va fi altfel
vanitatea, nevoia disperata de afectiune, neincrederea, neiubirea de sine
In primul rand vreau sa-ti multumesc ca vrei sa-ti ajuti semenii. Asta este marele meu vis. Cred ca fac pasi mici si timizi, nu stiu cum sa fac mai mult, dar stiu ca-mi voi implini visul.
Wau ce de replici a nascut articolul tau. Sunt coplesita si ma gandeam ca n-ar mai avea rost sa las si eu unul. La ce folos? Si totusi n-am rezistat tentatiei.:)
Defecte cred ca am mai multe. Cele mai suparatoare mie sunt: acela ca sunt cam dezordonata si ma plictitsesc sa fac ordine, desi nu-mi place nici ce vad in urma mea. Altul ar fi, ca nu mai am rabdare. N-am rabdare sa explic ceva, uneori sa-i ascult pe cei din jur. Al treilea ca nu mai sunt asa de acceptanta cum eram odata si ma reped sa critic anumite actiuni ale celor din jur. Si cu mine sunt foarte critica de fapt si desi ma lupt sa ma dezvat nu prea-mi reuseste des. Cred ca-mi trebuie multe exercitii sa ma schib. Crezi ca poti sa-mi recomanzi vreo carte a ta, in acest sens? Multumesc anticipat!
Salut Pera,
Mi-a placut foarte mult articolul tau. Trec prin iad in acest moment si tot imi spun ca voi iesi invingator pana la urma. Cum spuneai tu, sunt in transee, dar nu ma dau batut. Articolele tale ma juta sa ma ridic, chiar daca apoi cad din nou, dar ma ridic de fiecare data pana la victoria finala.
In primul rand o sa rapund la intrebarea ta, iar unul dintre defectele mele este stabilirea prioritatilor. Am tendinta de a „pierde timpul ” iar apoi sa simt ca a trecut ziua fara ca eu sa fac ce mi-am propus fiindca m-am ocupat de lucruri neimportante si care nu mi-au adus nici un beneficiu. Lucrez la acest aspect, dar inca sunt unele lucruri de imbunatatit , dar mai am tendinta sa trisez , sa ma pacalesc singura .
Vreau insa sa iti spun ca mi-am dat seama ca esti unul dintre cele mai importante persoane pe care le „cunosc” (cu ghilimelele de rigoare pentru ca evident ca nu ne cunoastem personal)…Imi dau seama cat de mult mi s-au organizat gandurile de cand citesc acest site, cat de mult s-a schimbat modul in care reusesc sa ii percep pe cei din jurul meu si sa comunic cu ei si cat de multe am reusit sa aflu despre mine…chiar inainte de a citi articolul acest aveam o stare ciudata, un amestec de sentimente….in general sunt un om pozitiv,insa linistea mea a fost tulburata astazi…. insa cand l-am terminat am simtit ca totul e ok….e incredibil cat de important este sa auzi cuvintele potrivite atunci cand ai nevoie de ele. Multumesc Pera !
Foarte bun articolul. Superficiala, pesimista si negativista…
buna,foarte interesant articolul,defectul meu cel mare este o retinere foarte puternica in a face actiunea.Uneori m-am judecat gresit si am zis ca este LENE dar,in timp am realizat ca este o teama puternica de ceva ce inca nu pot defini.Lucrez in vanzari directe.Daca as fi lenesa as sta in nepasare in fata televizorului(Mai fac si asta uneori sa ma rup de realitate)dar ,de cele mai multe ori sunt in locuri unde as putea sa-mi fac bine treaba,spun ,,as putea,,deoarece ,atunci cand ajung in fata prospectului ,il privesc de la o usoara departare si imi spun ,,nu-l abordez pt ca nu cred ca are o buna dispozitie,o sa ma respinga o sa…..o sa….”si plec mai departe si intalnesc altul ..si acelasi scenariu.Paradoxul este ,ca ,de putinele ori in care prind curaj si spun ,,fie ce-o fi,,imi iese foarte bine,dar, totusi aceste ,,mici succese,,nu ma motiveaza sa spun des,sau tot timpul ,,fie ce-o fi,,Ca si tine citesc mult,incerc sa ma dezvolt personal,lucrand in sistem MLM lucram in echipa ,si reusesc sa uimesc colegii prin modul in care vad eu ca am putea sa dezvoltam echipe puternice,ei aplica ceea ce eu le prezint,fac actiunea ,iar eu ,bat pasul pe loc in aceeasi cursa a sobolanului.
Citind ceea ce tu ai scris in articolul tau am identificat un lucru foarte interesant.Ca mine,vanzatori de produse sau servicii sunt marea majoritate,toti vindem ceva intr-o forma sau alta,si mi s-a derulat in minte modul in care eu ii intampin pe ceilalti atunci cand ma abordeaza-usor aroganta,n-am timp,nu ma intereseaza…aproape ca nu-i vad,ii ocolesc ca pe cel mai mic obstacol.Oare asta sa fie cauza??
Este prima oara cand am curaj sa scriu, multumesc.
Renunț cu greu. Nu las lucrurile, situațiile cand ar trebui sa le las. Lupt prea mult, mă implic prea mult și îmi fac doar mie rău. Uneori simt că apreciez mai mult decât ar trebui.
imi controlez greu emotiile, imediat „caut revansa” si apoi ma simt oribil! mi-e greu sa fiu fericita din cauza perfectionismului,
criticismului si pesimismului meu, of! e obositor…
Buna ziua,desi cred ca mi-am descoperit vocatia sau macar ceea c e ma face sa simt acea stare de flux, nu reusesc sa ma focusez(concentrez) si sa fiu constant in aceasta activitate si astfel sa am rezultate.De multe ori am impresia ca, neavand o implinire sentimentala(relatie),asta ar fi motivul si tind sa consider aceste doua lucruri merg mană in mană.Ce credeti?…la capitolul relatii stau f. prost.
Lenes
Etichetez oamanii
Copilaros
Incapatanat
Timid
Pasiv
Eu nu le numesc defecte ci parti pozitive ale sinelui meu, deoarece privesc partea plina a paharului, dar trebe sa am grija sa nu pic in partea goala, deoarece acolo voi folosii negativ aceste trasaturi.
Sincer iti spun Pera, am inceput sa plang cand am citit acest articol, deoarece imi este inca greu sa-i spun tatului meu si mamel mele te iubesc !!! deoarece inca nu ma accept deplin pe mine…
Mult succes in ceea ce faci, ai schimbat multora viata, iar eu sunt unul dintre ei!!! Multumesc
o parte importanta din cuprinsul articolului,am trait-o pe viu.sunt o persoana normala care in decursul celor 78 de ani am avut aproape tot ce poate coprinde, arsenalul unei vieti cu „lumini si umbre” ultimamente,bogata mea zestre de intelepcine,se vrea capacitata si valorificata intr-un fel:m-am inscris la facultatea de psihologie,pentru a-mi umple spatiile ramase libere.crede-ti ca este un exces de „prea plinul sinelui?”
Fobia sociala.
multumesc pentru acest articol emotionant!
Pana acum o zi am crezut ca eu chiar am ajuns sa ma accept pe mine dar din pacate am descoperit este chiar contrariul. Tactica mea a fost de a ascunde si de a uita de greselile mele din trecut si de a incerca sa ma reconstruiesc nu pe o fundatie solida ci pe dispretul pentru trecutul meu. Toatea aceastea mi-au explodat in fata in urma unei disctuii nevinovate cu prietenii mei care au reusit sa imi redeschida niste rani vechi. In acest moment inca nu ma pot acepta pentru ca sunt prea plin de resentimente, dar sper ca printr-o gandire pozitiva incet incet sa ajung acolo.
Multumim , Pera!
Frica de singuratate, dependenta de afectiune…cum se vindeca?
Buna,
M-a emotionat foarte mult articolul tau , am plans cand am realizat ca parca mi se adresa numai mie parca ai inteles pas cu pas ce s-a intamplat in viata mea cea trista .Vreau sa iti multumesc sincer si iti urez mult succes in continuare.
Salutare,
Mi-a placut tare mult articolul, poate ca si eu am aceeasi problema cu tatal meu (nu este alcoolic dar este agresiv – tot o dambla pana la urma :)). Ma ajuta mult ceea ce scrii. Felicitari.
Defecte: toate, calitati: toate. Problema este cum le accept pe primele si cum le scot la iveala pe ultimele.
Frumos articolul si plin de invataminte!Eu nu am primit decat critici tot timpul, incerc sa fiu mai putin critica cu cei din jurul meu dar cu mine inca sunt critica! De azi nu mai vreau sa ma critic! Sunt ok asa cum sunt!
Multumesc!
Multumesc frumos.Dupa citirea articolului am plecat in vizita la parintii mei incarcata cu multa intelegere si iubire.Multumesc,multumesc….
Salut.Mi-a prins tare bine ce ai scris. Chiar aveam nevoie de aceste randuri, caci am trecut printr-o perioada dificila. M-am regasit in ce povesteai de tatal tau, caci am criticat-o pe mama mea , m-am suparat de multe ori pe ea , am acuzat-o ca nu se iubeste, dar, chiar daca am facut mici pasi in faptul ca nu mai aman sa fac ce trebuie, ce e mai important nu reusesc inca, adica sa ma accept pe mine.Ma supar ca imi vin anumite ganduri, ma sperii de unele. Simt corpul incordat din cauza ca opun rezistenta interiorului meu si exteriorului. Vreau sa pot sa ma accept, dar fac invers. Mi-a venit sa plang cand spuneai de tatal tau. Vreau sa incep sa accept faptul ca nu sunt in prezent, ca mintea mea face scenarii, isi imagineaza tot felul de lucruri, sa accept faptul ca mi-e frica de gandurile de boala care-mi vin, ca nu-i las mereu pe oameni sa vorbeasca. Multumesc mult pt articol si imi place noul sistem de comentarii.
Salut.Mi-a venit sa plang cand am citit de tatal tau, caci ma regasesc in povestea ta. M-am suparat de multe ori pe mama mea, am acuzat-o ca nu se iubeste, dar de fapt ma suparam pe ea ca mi-era greu sa ma accept pe mine. Sunt dispusa sa accept ca mintea mea nu sta in prezent, ca nu-i las cateodata pe oameni sa vorbeasca. Multumesc mult pt articol si-mi place cum e sistemul de comentarii.
Salut. Ea 3-a oara cand incerc sa trimit mesajul, calculatorul meu are ceva. Mi-au dat lacrimile cand am citit de tatal tau. Ma regasesc in ce-ai scris, caci am acuzat-o pe mama mea ca nu se iubeste, dar nici eu nu ma puteam accepta. Mi-a prins foarte bine articolul asta si iti multumesc mult. Vreau sa exersez sa-mi accept mintea ca nu vrea sa stea in prezent.Bun sistemul de comentarii.
Ieri am descoperit acest blog, si este ca un pansament, uneori, iar alteori, ca un dus rece. Respect pentru ceea ce faceti! Iar acest articol, in mod special mi-a atins sufletul, pt ca trec printr-o perioada mai dificila si m-am regasit in aceasta poveste. Sunt pesimista, critica, nehotarata si impulsiva, printre altele.
Sunt delasator(Ce nu vreau sa fac azi lasa ca poate fac maine ), nehotarat(inca odata si nu mai fac), dezordonat(las ca poate strange careva dup mine), inchis(problemele mele sunt doar ale mele) si o iubesc pe erika ”printre altele”. Acest ”printre altele” si la mine si la tine exprima o senzatie de orgoliu care se regaseste la amandoi si nu o poti nega.Eu o sa-l adaug la rubrica ”printre altele”.
Multumesc pentru articol, cred ca va ajuta pe multa lume si implicit pe mine. Iar o parere personala, va ajuata pe cei care inca se mai agata de un miez de speranta. Speranta, cred eu, este singurul lucru care poate tine aprinsa flacara unui suflet aproape stins.
Sunt Dezordonat(lasa ca poate strange cineva dupa mine), delasator(nu fac azi ca poate fac maine), nehotarat(inca odata si nu mai fac), si ”printre altele” o iubesc pe Erika. Acest ”printre altele” imi pare a fi o dovada de egoism ce se gaseste la amnadoi, cea ce nu-l poti nega, si nu l-ai trecut la rurica”printre altele”.Eu am sa-l adaug la rubica mea, Egoist(gresesc dar nu recunosc).
Multumesc pentru articol.Cred ca va ajuta pe multa lume inclusiv pe mine.
Iar o parere personala e ca cei care au ramas fara speranta trbuie sa-si gaseasca una .Speranta este flacara care ne tine aprins un suflet aproape stins! Speranta nu ne cauta pe noi, noi trebuie sa ne agatam de ea!
Salut. Ce poti sa faci atunci cand nu apuci sa spui imi pare rau tata pentru ce am facut sau te iubesc, din cauza ca ajungi prea tarziu la el si el deja si-a incheiat socotelile cu lumea asta? Cum ma pot accepta pe mine ca sunt timida, confuza si fara indrumator, ca uneori sunt prea umila si supusa , ca aplec capul si sunt luata de fraiera si nu de buna, cum poti merge mai departe cand simti ca tata a plecat din lumea asta si nu am apucat sa ma impac cu el, cum poti trai cu ideea ca nu vei sti niciodata daca el te-a iertat pentru tot ce ai facut gresit. Cum pot sa fiu increzatoare cand altii se uita cu neincredere la tine? cand altii nu vor sa te ajute chiar daca ei au si inca din plin, cand putinul de care ai nevoie e nesemnificativ pentru ei?
Vorbesti cu el la mormant sau cu o poza de-a lui in fata. . Asta e strategia de a te impaca si de a-l accepta, Sa ii spui tot ce ai de spus, in orice circumstante.
Sunt 7 ani de acum de cand l-am pierdut pe tata si am trecut prin perioada in care am facut cum spui sa vorbesc cu el la mormant dar cum sa mai reactionezi cand interlocutorul tau tace , cum sa ma sprijine sau sa ma indrume cand tace, cum sa accepti o piatra rece sau o figura intr-o poza?Mi-am acceptat defectele, de unele pot sa zic ca sunt mandra ca le-am de la tatal meu, a fost un om puternic, descurcaret, increzator, orgolios , artagos, razbatator. Nu pot accepta un singur lucru, ca a plecat atunci cand aveam nevoie mai mare de el…..
Draga mea, tatal meu a murit cand eu aveam 6 ani. Acum am 33. Macar tu l-ai cunoscut (sper). Eu ma hranesc din povestile celor din jur despre el si cred ca i-am facut un portret de superom. Nici macar nu il mai visez de ani de zile. Dar il iubesc.
Cineva poate sa imi explice cum poate sa iti lipseasca un om pe care nu l-ai cunoscut niciodata?
Ma calca pe nervi modul in care relationez cu fetele mele. De foarte multe ori ajungem sa ne certam, cu toate ca ne iubim. Incerc sa accept, transmit mesaje de iubire, dar oare cum m-as putea schimba pentru a avea relatii de familie calde, placute, armonioase? Dintotdeauna am tanjit dupa armonie – este un defect sau o calitate care ma caracterizeaza.
Iti recomand niste carti de comunicare – Jacques Salome si Virgina SAtir sunt autorii…au niste nateriale superbe
Ce nu accept la mine? Corpul meu mic de copil (desi am 27 de ani), o oarecare imaturitate a mintii…nu accept ca am ajuns la varsta asta si nu ma pricep la mai nimic, nu stiu sa relationez eficient si sa fiu independenta…nu accept ca am ajuns in aceasta situatie si nu accept ca dureaza pana ma dezvolt si scap de aceste probleme…si de aici lipsa de actiune…si ce este cel mai enervant…faptul ca citesc si stiu ce trebuie sa fac, dar nu fac…si ma consider un om ratat si slab…si apoi negativitate. Este un cerc vicios din care nu ies si este un lant din ce in ce mai greu de rupt. Haide ca am insirat o multime de defecte pe aici…multumesc pentru articol..chiar am invatat si am aplicat ceva de aici..din povestea ta de acceptare…chiar in relatia mea. Mi-am abordat partenerul cu calm si veselie, l-am luat in brate fara sa-l critic, sa-l judec si am primit raspuns pe masura…am fost si eu acceptata.
Merci!
„Sunt o statuie a zborului” spunea un personaj de-al lui C-tin Chiriţă, iar eu simt la fel şi încerc să-mi depăşesc această trăsătură ce m-a ţinut (recunosc, mă ţine de multe ori şi acum) de la a acţiona. Mă aprind repede şi renunţ tocmai când simt că poate mai am un pas. Realitatea foarte dură e că nu mă cunosc suficient sau am prea multe aşteptări de la mine deoarece deşi sunt aproape mereu nemulţumită de mine, cei din jur consideră că sunt un om foarte activ şi capabil.
Liliana Gabriela
Accept la mine faptul ca sunt mai mereu cu capul in nori si nu sunt prezenta in lumea reala, ca nu ma pot concentra asupra anumitor situatii si le inteleg cu o mare dificultate, dar si faptul ma confunt cu unele probleme de memorie in viata de zi cu zi (uit foarte des ce urmeaza sa fac, uneori uit lucuri extrem de importante). Accept toate aceste defecte si le recunosc doar pentru faptul ca stiu ca pot face ceva ca sa ma pot simti bine in pielea mea!
Multumesc pentru articol m-am regasit in articolul pe care l-am citit mi-a placut foarte mult .Sint o persoana cu multa incredere in oameni,fapt care m-a dus la multe deceptii in viata si mi-am c-am pierdut increderea in mine,sint perfectionista,critica,nu am incredere in mine inca o data multumesc
Imi lipseste rabdarea, nu sunt diplomata si am un simt critic destul de dezvoltat.
Ce mi-e greu sa accept la mine : faptul ca sunt sensibila, timida, vulnerabila, ma enervez repede, nu am energie, nu vad cum astea ma pot duce la succes.
Buna ziua, vreau sa sti in primul rand ca imi place mult ceea ce faci pentru noi. Defectul actual al meu pe care vreau sa il schimb este: felul de a reactiona in momentul cand mi se trage atentia, sau mi se da un sfat, reactia mea nu este prea blanda, depinde pe ce ton este facut acest lucru. Multumesc
Toti imi zic ca e un defect, eu nu cred ca e dar il spun.. Defectul ar fi ca sunt un disident, imi zic ca nu voi ajunge departe asa.. undeva am citit ca si tu Pera esti asa si ai avut avantaje.. Ms
Uneori cand vreau sa imi exprim parerile pe anumite subiecte sau dau sfaturi sunt intrerupta mereu atunci cand nu ii convine unei anumite persoane ceea ce spun. Alteori se fac glume pe socoteala mea care ma supara iar cand imi exprim nemultumirea mi se spune ca sunt prea sensibila sau nu stiu de gluma ceea ce nu mi se pare normal.
Desi nu imi place ca sunt impulsiv la fel ca tatal meu , am reusit recent sa o accept. Asa am realizat si motivul pentru care era si el. Sfatul tau chiar merita pus in practica .
Eu sunt o persoana care nu are un program fix ma trezesc la ore tarzii ,mananc la ore haotice, nu prea am chef de invatat…Dar de astazi m-am pus pe treaba mi-am facut un program zilnic acum cand va incepe facultatea il voi modifica in functie de ore.Pot sa spun ca inainte de sa plec in vacanta am reusit sa tin 2 saptamani programul si chiar a functionat am si slabit si am avut patratele la abdomen ,am si avut multa energie ,am si invatat multe ,m-am si distrat . Totusi mi-as dori sa evoluez mai mult in dans pentru ca iubesc dansul dar usor usor acest program ma ajuta sa progresez si in dans. Cam astea ar fi.
Sunt Dezordonat(lasa ca poate strange cineva dupa mine), delasator(nu fac azi ca poate fac maine), nehotarat(inca odata si nu mai fac), si ”printre altele” o iubesc pe Erika. Acest ”printre altele” imi pare a fi o dovada de egoism ce se gaseste la amnadoi, cea ce nu-l poti nega, si nu l-ai trecut la rurica”printre altele”.Eu am sa-l adaug la rubica mea, Egoist(gresesc dar nu recunosc).
Multumesc pentru articol.Cred ca va ajuta pe multa lume inclusiv pe mine.
Iar o parere personala e ca cei care au ramas fara speranta trbuie sa-si gaseasca una .Speranta este flacara care ne tine aprins un suflet aproape stins! Speranta nu ne cauta pe noi, noi trebuie sa ne agatam de ea!
Cel mai mare defect al meu pe care il neg si fata de ceilalti oameni si chiar si fata de mine in multe situatii este ca nu am incredere in mine.
Sunt adeseori inconsecvent si (inca) ma mai las influentat de parerile apropiatilor.
Frumos articol. Defectul meu, frica de singuratate, drept pentru care (cred eu) ma „risipesc” in toti si in toate si de aceea sunt si destui cei care profita de asta si ma „lovesc”, in alt defect, cel de a fi prea sensibila, iar cand incerc sa ma ridic am mai multe temeri adunate ca iar sunt singura si iar o sa fiu lovita. Nu stiu de ce nu am incredre in mine, pentru ca uneori imi dau seama ca pot muta si muntii daca vreau, dar mereu ma intorc la „nevoia” de a nu fi singura, desi cu mintea realizez ca asta ma tine in loc in multe alte privinte. Lucrez la asta, dar inca, nu am ajuns la reusita. Asi vrea sa dezbati subiectul: teama de singuratate.
am un ego puternic,genul numai eu am dreptate si sint inconsecventa uneori,mai ales in ceea ce ma priveste personal,mai putin cu cei din jur
Salut! Un defect al meu care cred ca ma afecteaza este faptul ca intotdeauna ma gandesc ce ar gandi cei din jurul meu in cazul in care iua o anume decizie/fac un anume lucru, etc. Daca se supara, daca nu sunt de acord… si in acest fel am acceptat multe lucruri, iar rezultatul este ca de multe ori nu sunt multumit de mine. As vrea sa fac ceva insa mi-e teama ca „fac rau” altcuiva si atunci renunt si ma complac in anumite situatii, uneori nefavorabile mie… Stiu ca trebuie sa devin mai oreintat catre propria persoana si sa imi schimb atitudinea, insa ce fac cu aceasta ‘grija’ fata de altii?
Accept la mine, ca tot ceea ce am facut pana de curand este gresit. Accept ca am fost naiv sa cred ca ajutand pe altii (lucrand pentru ei) voi avea un trai decent,.. si ma voi putea bucura de viata. Accept la mine ca … atunci, candva,… pentru un pumn de arginti…. mi-am vandut sufletul… si am acceptat neo-sclavagismul actual; dupa ce l-am vandut o data… mi-a fost mai usor sa-l vand si a doua oara.. si a treia oara… si tot asa.. Vanzandu-mi timpul pentru bani… si traind in asteptarea pensionarii… cand.. (mi-am imaginat eu).. voi putea trai cu adevarat. .. Complet FALS…. Clipa aceasta este VIATA TA… doar CLIPA. Ziua de maine nu este a ta,… este un dar de la Dumnezeu (cel ce este totul in toti….. UNIVESRUL). De un an incoace… m-am trezit… si ma voi readuce la VIATA…
nice words
succes,emotionanat.
f frumos spus..felicitari!
Ceea ce eu consider a fi defectul meu major este prea marea incredere pe care o am in oameni.Este adevarat ca nu avem dreptul sa judecam pe nimeni dar, la mine, acasta teama de a nu judeca gresit pe cei cu care vin in contact merge uneori prea departe punandu-ma astfel singura in situatia ca de multe ori sa imi fie inselata increderea, Asfel am ajuns sa imi pierd casa iar acum oscilez intre cele doua extreme la fel de periculoassi una ca si cealalta, adica incep prin a fi dispusa sa acord incredere totala la primul contact cu o persoana apoi incet-incet alunec pe panta suspiciunilor care ma fac sa devin o persoana greu de suportat de cei care incearca sa se apropie de mine.
sunt zgarcita cu mine insami.Intotdeauna cand vreau ceva,imi refuz placerea si iau altceva care nu-mi place.
Am citit si recitit, de parca ceva din mine simtea inca o sete inexplicabila….de ceva. Pana cand, in final am inteles : sunt si eu la fel ca tata. El n-a reusit sa aiba grija de mine cat mi-am dorit, m-a „abandonat” asa ca si eu am ales sa nu am grija de mine insami. Mi-am gasit o scuza….ca sa nu lupt. De multe ori imi ascund sensibilitatea si emotivitatea in spatele unei atitudini profesionale. Am descoperit ca de fapt nu am suficienta incredere in mine, ca imi abandonez destul de usor proiectele de suflet (insa am un puternic sentiment al datoriei fata de ceilalti) si ca am uitat sa ma bucur de lucrurile simple.
Am plans la finalul povestii tale cu tatal tau. M-a facut sa realizez unde am gresit fata de o persoana pe care o iubesc enorm ( desi nu cred ca stie), dar pe care nu am tratat-o asa cum ar fi meritat, si pe care evident ca am pierdut-o.
Trasatura pe care eu o neg si nu o accept la mine este lipsa de profunzime, mediocritatea, imi pierd repede interesul pentru aproape orice. Sunt o persoana responsabila , care are grija de ceilalti ( am 2 copii) dar nu investesc deloc in mine si in proiectele mele. Ma dedic mai mult celor din jur si apoi sunt foarte frustrata din cauza asta. Am uitat cine sunt si ce vreau sau ce am vrut in viata.
Ma mint mereu singura si deci, implicit pe ceilalti, iar de aici am de suferit si iau cele mai nefericite decizii. Tot din acest motiv caut mereu vorbe de consolare unse cu „lapte si miere” chiar daca sunt constienta ca sunt false consolari, spuse de oameni deja obositi de problemele mele, mereu le caut pentru ca refuz sa accept realitatea care mi-e mereu in dezavantaj.
Unul din defectele mele e …ca nu-mi place sa gresesc….
Cred ca e suficient poate..si im place sa fiu printre primii daca nu chiar prima…can d nu reusesc cad in depresie si nu recunosc nimic….
Sunt o persoana critica si cu mine si cu cei din jurul meu, pe mine ma cert ca pot mai bine iar la cei din jurul meu le fac observatie ca sunt superficiali. Undeva in interiorul meu imi fac obsevatie ca nu este bine dar de cele mai multe ori ma ia gura pe dinainte Nu imi cer scuze dar le arat ce si cum trebuia facuta activitatea pentru care am criticat ,iar pentru mine ma informez cum ar fi fost bine sa actionez. Un alt defect, cred ca este legar de primul: nu am rabdare vreau ca totul sa fie facut repede si bine si de aici grselile criticate. Daca cineva se intinde la vorba nu am rabdare sa-ascult si- cer sa fie susuccint so la obiect si iar o dau in bara la gandul ca am 100 de ani si nu am invatat nimic de la viata. di cele citite de la tine mi-am propus sa invat ceva si anume sa ma accept asa cum sunt . Ce ma face sa cred ca ma voi accepta? Poate cu vointa si rabdare o sa ajung la intelepciune.
Tare mult te iubesc!
Ma enervez si strig la Paula fiica mea de 3 ani.Vreau dint tot sufletul sa depasesc aceasta trasatura pentru ca o iubesc foarte mult si am impresia ca aceasta nu va duce la nimic bun decat numai la un exemplu prost din partea mea.
Gandeste-te ce este in neregula in viata ta, de unde sau de la cine iti vin nervii si rezolva acolo…
Salut Pera! Cred ca un DEFECT mare al meu este ca, desi imi vin idei, ce cred ca sunt extraordinare, in legatura cu talentul meu, cu ceea ce vreau sa dezvolt, intarzii sa le pun in aplicare si de cele mai multe ori chiar le abandonez din nesiguranta ca sunt bune sau nu si astfel ma invart intr-un cerc de idei (fara actiune) si ma trezesc, ca timpul tot a trecut. Cred ca unul din cauze ar fi lipsa de rabdare. Ma simt ca un tren puternic(cu mult potential, valoare, ambitie, curaj, incredere, vointa), dar care nu are rabdare sa se opreasca la toate haltele din traseul lui, si parca doareste sa se opreasca doar la garile mari sau direct la gara principala de destinatie. Multumesc.
Salut Pera! Foarte eficient articolul, ma simt mult mai bine dupa ce l-am citit!
Eu sunt o persoana emotiva, tacuta, si cred ca cel mai mare „defect” al meu este faptul ca ma balbai in unele situatii, iar in public aproape tot timpul iar dupa aceea ma uit in jurul meu sa stiu cine m-a auzit, Conversatiile cu fetele sunt foarte putine pt ca nu am curajul sa initializez, sa incep o conversatie, probabil de teama ca ma va barfi pe la spate, sau nu stiu… imi poti da niste sfaturi, indrumari? inafara de acest frumos articol 🙂 Multumesc frumos!
Ce ai scris tu in aceasta postare o sa citesc in fiecare zi sa implementez profund sentimentul pe care il am acum in inima mea,sa am aceste ganduri prezente in mintea mea in fiecare zi pana ma invat cu ele.Iti multumesc muult mult.Ma bucur ca te-am descoperit si asta doar datorita lui Dumnezeu,pentru ca doar El ma stie cu totul.Am multe defecte si fac multe greseli.Facand o schimbare in viata mea cred ca Dumnezeu ma va ierta si la fel si eu ma voi ierta.Asta doar si doar straduinu-ma.
Face bine tehnica asta prin care oamenii lasa comentarii in care isi expun o parte din suflet.Scriind un comentariu ma eliberez si lucrul acesta imi da o stare de bine si ma ambitioneaza mai mult sa incep sa fac ceva cu persoana mea decat daca nu scriu.
salut …nici eu nu am incredere in mine pe plan sentimental vorbind ca in rest ma descurc..dar e greu foarte greu sa alungi oameni la care tii pentru ca te temi ca vei fii ranita,ca nu esti suficient de buna sau desteapta sau frumoasa…
Pentru cineva vei fi mai mult decat suficient, insa pana nu vei crede in tine vei continua sa fugi…
Nu am incredere in mine cand trebuie sa ma lupt cu oamenii cu tupeu care considera ca tot ce e in jur li se cuvine.Dar am zile in care am incredere in mine si cand am contact cu oameni nesimtiti ii tratez in sinea mea ca pe niste gunoaie.
Eu am incredere in mine dar marea mea gresala este ca am avut incredere intr-o persoana,care de fapt ma manipula,si de aici am ajuns sa nu mai cred in alte persoane si sa fiu foarte atenta,sa cred doar in mine
Poate totusi e inselatoare convingerea ca ai suficienta incredere in tine, cand ai incredere in tine nu te mai temi de ceilalti.Mi-a spus cineva asta intr-un moment delicat din viata mea, atunci nu am inteles dar privind inapoi, a avut multa dreptate.Gandeste-te la asta, poate nu e incredere ci doar o carapace din care te aperi…
nu sunt foarte sociabila…de aceea nu am multi prieteni…de aceea duc o viata destul de solitara.
u si ce-i care sunt foarte urati cum se pot accepta cd vad k nimeni nu se uita la ei si chiar ai jignesc si umilesc?as vrea un raspuns!
Genial articolul, felicitari, oricine ai fi, te imbratisez
Nu Am mai citit de mult un articol atat. De motivant.penita a fost spiritul Tau si toata pasiunea din el…minunata treaba faci.e extraordinar ce poate face un simplu om,dar cu o determinare atat de autentica.
In general, sunt foarte dura cu mine..daca fac ceva nou, si gresesc, bineinteles ca am si asteptari exagerate, pt ca as vrea sa iasa acel ceva din prima….ma autocritic si imi ,,dovedesc,, cat de mult nu ma iubesc..parca nu imi dau sansa sa gresesc..daca nu sunt perfecta, pt ca nu sunt, de ce am asteptarea asta fata de mine ca totul sa iasa ,,perfect,, din prima incercare? de ce imi este asa de greu sa accept sa gresesc?
Astazi ma iubesc, chiar daca gresesc, chiar daca nu imi iese ,,perfect,, din prima ..imi accept acest defect si sunt dispusa, imi doresc din suflet sa elimin din viata mea autocritica destructiva.
Pera
M-a fascinat foarte mult articolul tau,de-a lungul lui am plans si am ras,m-am regasit foarte mult in povestea ta…mi-a placut foarte mult,de asemeni toate articolele tale sunt foarte constructive si de mare valoare. Ceea ce vreau sa schimb la mine este teama de un refuz(de orice fel) mai mult autocontrol in fata mancarii si sa ii accept pe cei din jur asa cum sunt ei.
Iti multumesc pentru tot ce faci.
Se primesc raspunsuri in particular? Apropo .. foarte frumos , felicitari pentru tot ce faceti pentru noi.
Foarte frumos!!!! In povestea ta am găsit răspunsurile la întrebările pe care mi le pun de ani de zile, iti multumesc ca ai publicat asemenea articol…ma-ti făcut sa plâng,dar sunt lacrimi de fericire ))). Multumesc frumos
Sunt dispusa sa accept ca sunt o fire emotiva. Si va multumesc foarte mult pentru acest articol,m-a impresionat si mi-a ajuns la suflet.
Ai dreptate cand afirmi ca fiecare din noi trebuie sa isi vada calitatile si defectele, sa aiba incredere in sine. Eu am descoperit acest lucru abia de 2-3 ani si am varsta de 47 ani.Ani de zile m-am considerat inferioara altor persoane desi din multe puncte de vedere eram superioara sau egala cu ei.Ma credeam urata, proasta si aveam impresia ca nu am curaj.Dar, la fel ca si in povestea „Vrajitorul din Oz”, in sfarsit mi-am dat seama ca sunt cu totul altfel decat m-am crezut eu ani de-a randul si astfel am pirdut foarte multe oportunitati pe care viata mi le-a pus in fata.Mi-am dat seama ca am un curaj nebun de a infrunta viata si toate greutatile ei, ca am rezolvat multe probleme prin intelepciune si iubire fata de oameni, si am mai observat ca cei care ma cunosc ma iubesc si ma apreciaza asa cum sunt.Iti multumesc Pera pentru articolele minunate cu ajutorul carora ma redescopar si ma straduiesc sa imi schimb mentalitatea.Sa ai o viata frumoasa.
defectul meu este ca nu pot sa imi accept persoanele din jur care ma jignesc , nu pot sa imi iubesc socrii
accept ca nu sunt destul de inalt ….
Ma deranjeaza ca le acord mult mai multa atentie altora si uit de prioritatile mele, gandind ca prin ei o sa evoluez si eu, ceea ce e un mare neadevar 🙂
Frumos articol, dar cea mai emotionanta parte am gasit-o in comentariile lasate de toate aceste persoane.
Defectul meu cel mai mare este ca nu pot sa iubesc, pe nimeni si nici pe mine. Sunt desteapta, dar ce folos, cand tin pentru mine toata intelepciunea. Nu reusesc sa ma exprim, mintea mi se blocheaza, reactionez cu intarziere. Mereu ma supun si accept directiile trasate de altii. Nu imi sustin ideile, nu imi gasesc mie argumentele pentru care sa o fac. Nu am incredere in mine si nu imi urmez instinctele.
In plus ma bantuie tot ce am gresit in trecut, de la despartirea de primul prieten (19 ani in urma), pe care o regret si in ziua de azi pentru suferinta pe care am provocat-o unui om minunat, pana la lucrurile pe care nu le-am indreptat, din lipsa de atitudine, desi ar fi fost in puterea mea sa o fac.
Am o senzatie apasatoare de culpa. Si vreau sa scap de ea!
Am intrat din pura curiozitate. Pur si simplu mam trezit si mam gandit la ce viata am si cum trebuie sa o schimb ca sa fiu fericita. Am 25 de ani, si provin dintr- o familie cu tata alcoolist si o mama nepasatoare si 10 frati. Toti fara viitor si inimile zdrobite, am suferit foarte mult si inca sufer si cicatricile mele imi aduce aminte in fiecare zi de lucru Acesta. Dar imi doresc sa invat sa iert si sa iubesc.inca sunt la inceput de drum.dar tu miai aratat ca lucru acesta se poate,cu multa munca si vointa. Sper ca voi putea reusi sa ma descoper si sa invat sa iert si sa iubesc.ai facut un lucru minunat.
Sunt impulsiva si ,de multe ori, la nervi, spun lucruri pe care nu le simt adevarat
Sunt comoda
sau
nu sunt dispusa sa fac sacrificii foarte mari
sau
ma descurajez cand dau de greu.
Una din ele, nu pot sa o identific corect:)
Frumos spus……..am avut foarte mute de invatat din toate articolele tale…multumesc!
Azi imi accept gelozia… Multumesc ca existi Pera!
Din tot de am citit am realizat ca am gresit judecandu-mi parintii pentru faptul ca sunt alcoolici sii imi accept greselile si mai ales defectele dar nu imi place sa fiu judecata ma uit in jurul meu si cateodata cred ca nimeni nu ma intelege nu ma asculta …. dar stii din cauza mamei mele am intrat in depresie nu mai gandeam nu mai vb cu nimeni ma m inchis in mine … au fost ocazii cand am vrut sa atentez la viata mea pt ca in mintea mea erau numai prostii de genu (parintii mei ma urasc) Nu stiu ce sa mai fac sincer vreau sa fiu din nou eu ….
Nu ascult im general de nimeni….sunt disperata…..si ma învinovățesc…..
Oricat de veche ar fi postarea, vreau si eu sa ma confesez.
Sunt major si cu mintea ratacita. Nu mi-am ales facultatea la care sa merg, nu am descoperit la ce sunt bun si nu stiu cum sa interactionez cu oamenii. Nu am prieteni si chiar daca vreau sa-mi fac, nu pot pentru ca sunt un ciudat si ma tem, incurc cuvinte si idei, sfarsesc prin a ma lauda pe mine si a-l batjocori pe celalalt si a-l lasa in aer, cu o parere stupida despre mine. Iar toate astea FARA sa vreau, lasandu-ma dus de val, doar ca sa par (sau sa-mi par) interesant.
Increderea mea in mine e umbrita de o mare putere si obisnuinta de a vedea totul anapoda si gresit, cu prejudecati si preconceptii. Judec oamenii dupa infatisare, dupa voce, dupa mers etc. Ma simt inferior. Pe mama o consider un monstru care foloseste cuvintele fara sa le cunoasca puterea. De mic ma teroriza cu amenintari si temeri de-ale ei, imi spunea ca nimeni nu ma va iubi, nimeni nu ma va vrea si ca toti vor fugi de mine. Imi apunea ca sunt un parazit si ca viata e grea, ca oamenii sunt rai si gata sa-mi sara la gat. Mi-a mai zis ca singura mea solutie ar fi sa devin calugar.
Daca nu era tata care sa o certe, sa-mi arate ca nu e cum zice ea si ca greseste enorm, as fi ajuns un prostanac mort de frica. Ceea ce am ajuns acum….
Egoismul, mandria, teama de a nu fi ascultata, ideea ca a fi mama inseamna supunere totala din partea copiilor, fricile ei din copilarie, o bunica (mama ei) care baga groaza in ea, ceea ce i-a distorsionat toata perceptia asupra lumii, toate astea si le-a rasturnat asupra mea, asupra tatei si acum asupra fratelui meu mai mic. Familia noastra abia se tine. Suntem distrusi organizatoric si moral.
Cand voiam sa fac ceva, primul cuvant al mamei era „nu”. Si asta s-a intamplat ani la rand. Mi-a taiat de fiecare data avantul. Rezultatul sunt eu, un baiat plin de sperante care il sperie si il amagesc, sperante mari, pe care mi le fac doar ca sa ii arat mamei ca nu sunt cacatul care ea imi spune ca sunt si ca voi fi. Fricile rasar la fiecare gand al meu si ma tem ca intr-o zi voi inebuni…
Am toata viata inainte, iar capul plin de temeri. Acum, datorita cartilor si unor intamplari urate in care mi-am pierdut prieteni si sperante, am aflat pricina tuturor fricilor mele.
Iar acu’ mi-e frica sa-mi fie frica!
Simt ca tot ce fac nu are sens sau valoare. Si totodata simt ca sunt tot mai aproape de raspuns si liniste si victorie asupra temerilor mele.
Voi trece la actiune. Voi face ce ma sperie. Daca nu reusesc, macar voi invata ceva.
Multumesc mult pentru tot ceea ce scrii si faci! Multumesc mult!
Acept faptul ca sunt comod si lenes. Imi dau seama ca de multe ori m-am mintit singur spunand ca am facut ceva sau ca mi-am dat toata silinta cand de fapt am facut activitati „de ochii lumii” (de cele mai multe ori activitati care nu imi fac placere sa le desfasor). Ma mint in acest fel pentru a-mi fi bine cu mine. Sunt convins ca este necesar fie sa refuz sa fac ceea ce nu imi place fie, daca accept, atunci sa ma dedic cu totul activitatii respective.
Accept ca sunt adolescent sunt naiv si vreau sa fiu dadacit, accept ca am multe vicii dar mi le voi reparara intro zi, cand voi fi pregatit, ma accept asa cum sunt, ma iubesc si nu vraeu rezultate rapide, vreau doar sa traiesc asa cum vreau!
Buna…tuturor! Am 37 de ani si aproape nici o realizare, materiala sau spirituala. Traiesc intr-o zona de comfort care s-ar putea sintetiza in urmatorul mod: Fac doar lucrurile pe care sunt obligat sa le fac. Lucrez de multi ani in strainatate, pentru sefi straini, deci cred ca sunt suficient de bun in ceea ce fac, altfel as fi fost dat afara de multa vreme. Am imaginatie si inteligenta, dar nu le folosesc si foarte rar pun in practica ceva „optional”. La relatii sunt mai mult decat „varza”, toti prietenii sau amicii i-am lasat, in esenta tot din comoditate. Cu fetele habar nu am sa ma comport, de regula cand in sfarsit gasesc una care „ar merita efortul” aflu ca e maritata sau ceva de genul asta. Sunt setat pe „asteptarea unei revelatii” sau mai popular, astept sa-mi pice porumbelul in gura…Parca nu am busola…dar nici macar lucrul asta nu ar fi o catastrofa, ci acela ca nu am o directie. Pot sa am de toate material si spiritual, dar ceva ma impiedica sa le obtin. Sunt in deriva, deriva vietii…si mi-ar placea totusi sa fac ceva inainte ca valurile sa ma izbeasca definitiv de stanci….
Mi-e frica de responsabilitati. Mi-e al naibii de frica de ele.
Cred ca unul din defectele mele ar fi fizicul, desi am inceput sa-mi spun zilnic „Sunt frumoasa” si incep sa ma iubesc, pana cand ajung in legatura cu colegii mei si vin comentariile „esti grasa, etc”. Nu pot sa spun ca nu-mi ingrijesc corpul. Il ingrijesc, si fac sport zilnic. Dar, pentru altii eu tot urata sunt. Unii spun ca e din cauza notelor mele, altii ca sunt mai cunoscuta. Eu nu stiu ce sa zic, stiu doar ca plec iubindu-ma si ma intorc gandindu-ma ca nu am ceva bun. As vrea sa devin psiholog, dar cum sa devin eu psiholog daca nu ma pot redresa pe mine?
incapatanarea
As vrea să fie cât mai multe persoane care să citească mesajele tale și sa le înțeleagă. Ca defect: mă neglijez pe mine.
Buna,interesant articol.ma aflu in aceeasi situatie,dar cu mama…nu mi place caracterul ei dictatorial,si implicit eu fiind subalternul pana la 32 de ani,,,normal sa fac lucruri carora sa nu mai cer parerea..bineinteles rezultatul nefiind pe masura asteptarilor ..imi scade respectul de sine….si ura catre parinte….help….nu stiu de unde sa incep…sa mi redresez astfel viata care a ajuns un fiasco….
Buna , eu sunt casatorit de 22 de ani.
Am un baiat ,care luna aceasta implineste 18 ani.
Vreau sa invat sa traesc ,pana acum simt ca am trait doar pt fiul meu.
Relatia mea de cuplu nu functioneaza foarte bine ,scartaie rau.
Eu am doua luni de cand nu mai fumez ,lam rugat pe sot sa cobore la fumat in gradina blocului,pt ca nu avem balcon,pfff a explodat.
In loc sa na laude ,ma acuza di ma critica ,ce cand nsi luat nu fumsm ,ce ,de ce sa cobir eu in gradina ,eu vreau sa fumez in bucatarie di uite asa xi de zi ne calcam pe bataturi.
Nu stiu cum sa fac sa se termine acuzele si discutiile.
Sotul neu cred ca este frustrat pt ca nu are nici job.
Acum am cumparat bilet pt concediu , imi cere sa ii dau poze sa ii arate matusei cu care isi pierde timpul ,ca vezi foamne trebui sa stie .
Il rog sa aibe rabdare ca ii va arata poze cand ne intoarcem ,ori va posta pe facebok si va vedea ,nuuu, ca si asa mereu zice ,ca tu faci ce vrei ,ca tu ei hotarari ,ca tu ma duci u de vrei…..
Am zis,ok ,duma tu unde vrei ,ca eu nu ma supar ,eu nu vreau sa dau explicatii la nimeni,cumpara tu bilete si mergem.
Pai da dar eu , pai nu am bani ,asa si aaa pai ce ca eu nu …..di uitr asa ,o dam fin una in alta.
Eu constat ca nu e problema fumatului afara, e i luota i nemultumire a lui vizavi de mine .
Eu cred ca ma invidiaza ,in loc sa fie mandru ca sotia lui are servici ,il duce in concediu ,ii cumpar ce are nevoe .
Ce sa fac sa nu mai sufar , cand vad cum pune el problema si ii sare tandara din orice.
Citind acest articol pare sa ma ajute insa doar pe moment.Ce fac in cazul asta ?
Cedez rapid, cand am un moment in care am putina incredere apare cineva care mi-o distruge.
Nu sunt tocmai cea mai sociabila persoana cu care ai putea purta o conversatie, nu ma pot exprima prin vorbe ci doar in scris -motiv si pentru care ma refugiez in carti si aleg sa scriu- . Pun la suflet pana si glumele tampite despre mine care da, sunt spuse in gluma dar eu ma simt prost si ma doare chiar daca zambesc parand ca am inteles ca e doar o gluma inofesnisiva -nu e asa- .Uneori am impresia ca niciodata nu o sa fiu destul de buna pentru nimeni si imi vine sa ma bag intr-o cutie si sa ma sigilez acolo.Am momente in care chiar cedez si pur si simplu plang de la nervi, de la frica, de teama ca nu stiu ce va urma si ce o sa se intample cu mine.Stiu doar atat, ca in mai putin de 12 luni urmeaza sa inceapa un nou capitol din viata mea, departe de lumea in care am trait in acesti 18 ani.
Ma accept asa cum sunt , o sa imbunatatesc starea mea de a mai manca compulsiv si o sa ma tratez de problema mea de tulburare de alimentatie bulimia nervoasa