Ți-e teamă că sărbătorile vor fi o dezamăgire?

E nasol să îți pierzi speranța.

Îmi aduc aminte Craciunurile în care singurul „cadou” era reamintirea faptului că am o viață de rahat.  Nu aveam de la cine să primesc cadouri cu ce mi-aș fi dorit. Nu aveam bani să-mi fac singur cadouri. Nu aveam viață socială sau prieteni.  Mama se străduia dar eu nu îmi doream ce avea mama de dat. Eu îmi doream ce vedeam la alțîi.  Haine șmechere.  Telefoane mobile. Popularitate.

Să fiu iubit așa cum înțelegeam eu atunci iubirea.  Așa că nu mă bucurăm și nu apreciam nimic din ce aveam.  Eram trist, deprimat și furios pentru că nu aveam altceva. Și pentru că nu am apreciat și nu am fost recunoscător pentru puțîn, a durat foarte mulți ani până când să se întoarcă roată.

Și nu s-a petrecut nicio schimbare până când atenția mea s-a dus de la exterior spre interior nu pentru că aș fi fost dintr-o dată un guru spiritual ci pentru că toate încercările mele de a reuși în exterior înainte de a începe dezvoltarea în interior, au fost niște uriașe dezamăgiri.

Obosisem să mai încerc.

Și când am început muncă interioară, am mers adânc și tot mai adânc până când am ajuns la rădăcina tuturor suferințelor mele care apoi am observat că sunt un numitor comun pentru toți oamenii. Devalorizarea și sentimentul că ” nu ești destul” și ” nu ai destul”. Eroarea originară – așa-i zic eu la rădăcina tuturor problemelor.

Nu ne știm adevărată natură și omul care are o părere proastă despre el, care simte că e mai puțîn decât e defapt, care se simte devalorizat, are o anumită atitudine și anumite comportamente. Caută să dovedească, prin orice mijloc posibil, că e demn de iubire, de atenție, de respect fără să știe că le are deja.

Mergând cu mentalitatea de ” lipsa” prin viață, căutăm doar validarea a ceva ce simțim că e pierdut. Alergam permanent după ceva ce ne scapă chiar și după cele mai mari realizări, succese, visuri realizate. Dacă nu devenim workoholici, ne găsim medicamentele pentru ” alinare” în multe alte substanțe sau comportamente.

Niciodată nu e destul, nimic nu ne împlinește, sacul devalorizării este fără fund oricât am bagă în el. Allain De Botton spune că cea mai mare dovadă de iubire în Grecia antică era interesul autentic pentru persoană pe care o iubești pentru că să devină un om mai bun, să crească, să evolueze.

Asta înseamnă că într-o relație de iubire, cei implicați schimbă constant rolul de mentor și discipol vorbind celuilalt și despre defecte, oferind feedback nu pentru a răni, nu pentru a se poziționa superior și mai puternic ci pentru a dărui o șansă în plus devenirii celuilalt.

Azi, într-o lume în care ne-am pierdut sentimentul de valoare personală, feedback-ul este atac la persoană, observarea defectelor noastre este critică nejustificată iar dovadă de iubire este menajarea minciunilor pe care ni se spunem. Astfel, în numele unei ” iubiri” prost înțelese, ratăm șansă la autocunoaștere, creștere și realizarea potențialului nostru ceea ce ne blochează drumul exact spre dorința noastră cea mai mare : starea de iubire reală

Ironic nu?

Să fii iubit și să te simți iubit, sunt două lucruri de cele mai multe ori diferite și de prea multe ori se întâmplă că atunci când ești foarte iubit să te simți foarte puțîn sau deloc iubit.

De exemplu, ai niște obiceiuri foarte proaste. Și cineva care ține la ține vede că suferi dar că în același tip nu te schimbi pentru că durerea nu e detul de mare.  Doar că prietenul e empatic și simte suferință ta și îl doare și pe el și urlă la ține să faci o schimbare.  El vrea să fii mai bine, pentru că ține la ține. Te iubește. Și nu știe ce să facă altceva că să te trezească.

Dar tu nu simți că te iubește. Simți că te ceartă, că te critică și nu te acceptă așa cum ești. Și te îndepărtezi de cineva căruia chiar îi pasă. Poți să fii certat și din alte motive de multe ori, nu din iubire dar ai înțeles ideea.

Cu acest raționament, cum ar fi dacă am realiza că defapt suntem iubiții mult și în continuu? Dacă ne dorim evoluția , devenirea și inteleciunea, atunci orice eveniment, om sau întâmplare are servește acest scop e spre binele nostru.

Deci, orice poate fi o dovadă de iubire dacă avem sufletul și mintea deschise. Sufletul omului devalorizat este un sac fără fund. Oricâtă iubire, grijă și atenție pui, nu se umple niciodată. În același timp, orice feedback, observație, părere care ar putea ajută la îmbunătățire este perceput că o devalorizare suplimentară.

Omul devalorizat este prins într-un cerc vicios.

Nu se poate îmbunătății pentru că se apară de orice feedback și sfat ce l-ar ajută și în același timp urlă tot mai mult după iubirea ce-i lipsește iar oamenii se îndepărtează tot mai mult, ceea ce crește și mai mult sentimentul de lipsa de valoare personală.

Și atunci, cine poate schimbă destinului unui om ce a pornit la drum simțindu-se ” defect?”

Valorizarea ta începe doar de la tine

Oamenii cărora nu le pasă de alți oameni, care nu pot sau nu știu să iubească, să poarte de grijă, să asculte, să acorde timp nu trebuie certăți sau priviți că ” răi”.

Ei sunt cei care suferă cel mai mult pentru că nu putem să avem o atitudine sau un comportament mai bun față de alțîi fără să știm cum să ne acordăm nouă prima oară toate acele lucruri frumoase. Cine omul cu care fiecare dintre noi se trezește și se culcă zi de zi până la moarte, garantat?

Cine e omul pe care-l ai lângă ține oriunde, oricând, non stop? Păi pe ține te ai. Cum crezi că un om care nu are timp pentru el, ar putea avea timp pentru alțîi? Cum crezi că un om care nu e conectat cu propiul suflet ar putea crede că alți oameni au suflet?

Cum crezi că un om care nu se respectă și iubește pe sine, ar putea în mod miraculos să manifeste comportamente de respect și iubire pentru alțîi? Cum crezi că un om ce s-a pierdut pe sine, ar putea să fie aici și acum, prezent cu adevărat pentru alții?

Dacă un om ar simți și crede cu adevărat că iubirea, respectul, timpul, ascultarea, grijă sunt valoroase și importante, păi ar deveni dependent de ele rapid, și le-ar acordă sieși în continuu și apoi ar știi că aceste daruri sunt cele mai prețioase lucruri pe care le putem acordă și celor din jur.

Dacă nu le oferă altora, nu și le oferă nici sieși și acești oameni au mai mare nevoie de ajutor decât oricine altcineva, ei sunt primii care au nevoie să fie ghidați și puși în situația să simtă miracolul iubirii, ai timpului acordat, al grijii, al atenției, al ascultării.

Așa că dacă știi importantă acestor lucruri, nu îi certă pe cei care nu le oferă, ci învață-i miracolul și sensul acestor daruri, oferindu-le. De aceea, înainte să cerem altora sau chiar nouă să fim mai buni cu alții, să ne întrebăm care-i stadiul relației cu noi înșine.

Și dacă facem doar acest prim pas, să avem mai mult timp, respect, iubire, prezența, atenție PENTRU PROPRIA NOASTRĂ PERSOANĂ, nu doar că ne-am trezi brusc într-o stare de bine poate demult uitată dar lumea ar fi mai bună chiar și cu un singur om.

Tu cunoști valoarea iubirii, atenției, ascultării, purtatului de grijă?

Ți le acorzi ție?

Îți asculți corpul?

Ai respect față de ține și îți îngrijești mintea, sufletul și trupul?

Îți asculți inima?

Ai răbdare și blândețe față de ține?

Cum îți vorbești atunci când ai un eșec sau faci o greșeală?

Ești atent la tine și la nevoile tale?

Asta e evaluarea ta, pentru tine.

Si acum, cireașa de pe tort Alfa Christmas Challange

Devalorizarea începe să se vindece prin încurajare.

Îmi aduc aminte când mă credeam un nimic lipsit de importantă și cei din jur nu făceau decât să îmi confirme asta. Într-o zi, am ajuns într-un anturaj unde liderul, Alfa-ul, pe care îl venerăm că pe un zeu, mă trata că pe egalul lui.

Mă ascultă, trata suferințele sau întrebările mele cu seriozitate maximă deși majoritatea erau problemele banale ale unui adolescent, și permanent mă încuraja și mă trata de parcă urmă să devin cineva în viață asta.

Mă întreba :” Zmeule, când îți vei deschide propria ta firma? „. Eu nu aveam bani să merg la buda publică și el îmi vorbea de firme. Uneori credeam că-și bate joc de mine păstrându-și mutră serioasă. Atât de proastă era părerea mea despre mine încât dacă cineva mă trata bine, credeam că se preface sau doar mă batjocorește într-un fel mai creativ decât ceilalți care-s mai direcți când îmi spun că -s prost .

Ei bine, încurajările lui au născut un coflict interior foarte puternic în mine. Eu și tot restul lumii spun că Pera e un ratat blestemat de soarta

Omul asta realizat pe toate planurile în ochii mei, un zeu, se uită la mine și îmi spune cu naturalețe că pot să fac oricem că-s un om minunat și să nu mai aștept, să mă pun pe treaba.

Cine are dreptate?

În bătălia ce a urmat în sufletul meu a câștigat sămânța de încurajare care a crescut mare și puternică și lumina ei a învins întunericul. Încurajările mi-au dat speranța. A fost o samnata plantată care nu a lăsat să fie totul pierdut.

Au trecut 20 de ani de atunci și am stat la un ceai cu omul asta cu care sunt prieten azi, el având cu 20 de ani în plus făță de mine. I-am zis că ce a făcut el pentru mine trebuia să facă taică-miu doar că taică-miu săracul era beat toată ziua și nici el nu a avut șansă încurajărilor pe care le-a primit eu.

Asta mă face să cred că încurajările, spuse de suficient de multe ori, de către un om sincer, căruia îi pasă în mod real, pot salva un suflet. Am trăit asta pe pielea mea. Întreagă mea viață este sub semnul acelor încurajări de la început. Azi încerc doar să replic ceea ce omul asta a făcut pentru mine.

Să încurajez oamenii să creadă în ei și în valoarea lor personală uriașă de care cei mai mulți nu mai sunt conștienți pentru că le-a fost erodată în timp. Nu îți fă griji. Tot ce-i bun e tot acolo și e intact. ȘI e al tău. Comoară ta interioară e tot acolo și te așteaptă să-i acorzi timpul și atenția ta 🙂

Ce rană de devalorizare cunoști mai mare decât cea în care mama și tatăl tău te lasă în voia sorții pentru că ești o povară prea mare?

Cine nu s-a simțit niciodată devalorizat?

Pera