”Avem in viata ceea ce toleram asa ca nu mai gasi justificari pentru lipsa de rezultate, lasa in urma convingerile limitative si fricile” – Anthony Robbins
Cu ce sa incep?
Cu faptul ca avem de ieri scoala Alfa in 4 orase si ca in 2017 ne extindem in toata tara?
Ca au fost peste 2000 de oameni prezenti la seminariile gratuite de vocatie?
Ca urmeaza workshop-urile de vocatie care trimit oamenii acasa cu un plan concret de actiune?
Ca pregatesc in noiembrie acces pentru toti romanii interesati, din tara si strainatate, la o educatie completa in privinta vocatiei?
Ca vom avea o campanie de recrutare in care vom cauta cei mai buni psihologi, coachi, traineri din tara pentru a creste viziunea tribului Alfa si a transforma societatea romaneasca?
Ar fi multe de spus si pe rand vei afla multe din ele, dar cred ca e important sa incep cu altceva.
Hai sa ne intoarcem vreo 30 de ani in timp.
Cum sa frangi simplu o inima de copil si destinul unui om
Cand aveam 9 ani si tata a plecat, copil fiind, mi-a fost foarte greu sa inteleg de ce tata prefera prietenii de la birt si nu pe mine si pe mama.
Atat de puternica a fost durerea sufleteasca pe care am simti-o ca si copil incat asta a devenit o trauma, una care avea sa ma bantuie aproape 30 de ani.
Psihologia explica acest gen de traume.
Mintea si sufletul meu de copil au intepretat astfel:
”Daca as merita iubire, daca as fi demn, vrednic, daca as avea importanta si as conta, tata ar fi aici, ar lupta sa fie langa mine, ar arata ca ma vrea langa el.
Insa tata a plecat, si acel pahar de bautura, prietenii lui de la birt, sunt cu mult mai importanti, amuzanti, interesanti, atragatori pentru el decat eu si mama.
Probabil ca ceva e in neregula cu mine”.
Anii au trecut, viata trecea repede ca un rau involburat de munte.
La 19 ani, cea mai mare suferinta a vietii mele era ca fetele nu ma iubeau.
Am facut o cariera din asta, ca psiholog.
De la dorinta de a fi iubit de fetele pe care le iubeam, am ajuns sa invat importanta personalitatii omului in viata de zi cu zi, importanta puterii personale, a puterii mintii, emotiilor si ale sufletului.
Astfel am indragit psihologia, iar schimbarea vietii mele m-a facut sa inteleg ca pot ghida si alti oameni inspre propria comoara interioara si astfel a aparut vocatia, misiunea mea pe pamant: sa incurajez oamenii atunci cand nimeni, nici chiar ei, nu mai cred in ei.
Am devenit un nebun cu o misiune : sa fac oamenii sa creada in imposibil si sa il transforme in posibil.
Dar viata ma iubea cu mult inainte sa ma iubesc eu pe mine.
Eu insa nu am putut sa vad asta.
Poveste cu fata superba si sticla de vin
Cand aveam 19 ani, si sufeream din cauza lipsei de iubire din partea fetelor, victimizandu-ma ca o bocitoare profesionista, a avut loc o intamplare pe care am uitat-o atat de multi ani, am ingropat-o doar ca ea sa iasa la suprafata spontan la seminarul de descoperire a vocatiei din Bucuresti.
Eram pe scena si vorbeam despre un principiu al receptivitatii, care spune ca viata iti da, dar tu trebuie sa accepti si sa primesti.
Si in acel moment, am avut o imagine in minte:
Eram in fata blocului, la 19 ani, cu vecinii. Printre ei, o fata foarte frumoasa, cu parul lung, pana aproape de fund. O fata foarte inteligenta care culmea, ma placea si ma considera la randul ei un baiat inteligent.
Habar nu aveam ce inseamna atractia pe vremea aia.
Intamplarea facea ca exact in acea seara, era majoratul acestei fete.
Nu exista petrecere, nu era nimic special, pur si simplu stateam toti in fata blocului, povesteam si la o ora tarzie, am plecati toti spre apartamentele noastre.
Eu locuiam la etajul 1, camera mea avea un geam exact deasupra intrarii in scara blocului si vita de vie urca sus pana la cele doua balcoane din stanga si dreapta geamului meu.
Era o noapte de vara, senina.
Eram in pat, dupa ora 12 noaptea, cu geamul deschis pentru ca era o noapte calduroasa de vara si la un moment dat aud ca ma striga cineva de jos:
„Pera! Peraaa!”
Am iesit rapid si jos, sub geamul meu, era aceasta superba fata, inteligenta, cu parul foarte lung si putin cret, cu ochi inocenti, blanzi si calzi, care emanau iubire.
M-am uitat mai bine si am vazut ca avea o sticla de vin in mana.
Fara sa astepte prea mult, mi-a spus direct, foarte sigura pe ea:
”Stii ca azi e ziua mea si fac 18 ani. Vreau sa petrec seara asta cu tine. Stiu un loc retras, unde putem sa fim doar noi si sa povestim in timp ce stam pe spate si privim luna. Si am si o sticla de vin pe care sa o bem impreuna.”
In secunda urmatoare, dupa ce am procesat cuvintele ei, m-am cacat pe mine de frica.
”Fata asta vrea sa facem sex!”, a fost primul meu gand. ”Eu sunt virgin, nu stiu daca ma descurc.”, a venit urmatorul gand.
”Fata asta trebuie sa ma placa al dracului de tare daca asa timida cum o stiu si-a facut curajul sa stea sub geamul meu, ca in Romeo si Julieta, facandu-mi invitatii.
Doar ca in noaptea asta, eu am fost Julieta.
Dupa cateva momente de tacere, ce crezi ca am spus?
…….
”Nu prea am chef, deja m-am schimbat si mi-e cam somn. Ne vedem maine.”
Ce proasta Julietă am putut sa fiu.
Eram un adolescent de 19 ani, virgin, cacat pe el de frica.
Dar frica asta venea din adancurile fiintei mele.
O voce diabolica era ascunsa si imi vorbea:
” Tu nu meriti sa fii iubit. Tu nu meriti sa te simti bine. Tu nu meriti sa fii fericit. Daca ai fi meritat toate astea, tatal tau ar fi ramas. Nu uita care ti-e locul si nu indrazni prea mult. E o capcana. Tu te-ai nascut sa stai la margine, mic, fara sa atragi atentia, neinsemnat. Oamenii sunt oricum rai si perversi. Nu te poti astepta la nimic bun de la ei. Fugi. Ascunde-te. Rusineaza-te.”
Ei bine, asta e blestemul pe care l-am purtat cu mine o viata intreaga, fara ca macar sa stiu de el.
Un copil, la 9 ani, e parasit de tata. In sufletul lui inca foarte vulnerabil si inocent, se cuibareste un vierme al indoielii, al lipsei iubirii, respectului si imaginii de sine.
Si apoi, merge prin intreaga sa viata de adult, simtind ca nu merita nimic bun.
Iubire, relatii, bani, sanatate, sens si scop, respect.
Totul e la second hand.
Dar viata te iubeste, si vine sa iti dea. Tu insa, refuzi, pentru ca simti ca nu iti apartine, ca nu e de tine.
Fericirea, iubirea, implinirea, toate astea sunt pentru altii, nu pentru tine.
Din momentul in care un parinte te-a devalorizat ca fiinta umana, fara macar sa stie ce face, de cele mai multe ori viata ta devine o profetie sumbra care se autoindeplineste.
Tu nu crezi ca meriti, viata iti da mult dar tu refuzi, apoi te invinovatesti tot pe tine si cercul vicios este complet, pregatit sa te inghita cu totul.
Cand ai o imagine proasta despre tine, toate deciziile si actiunile tale vor oglindi aceasta imagine pe care tu o ai.
Cand stelele se alineaza
30 de ani am mers prin viata, muncind ca un rob ca sa imi izbavesc sufletul. Crezand ca nu merit, am compensat prin chin, efort si suferinta.
Daca e sa merit ceva bun, merit doar daca platesc scump.
Platesc cu timpul, cu energia, cu viata, orice lucru si doar cand platesc pretul intreg, fara nicio reducere, doar atunci poate viata se va indura de mine si imi va arunca o ciozvarta de la masa bogatilor.
Am fost un salahor, muncind mult pentru putin, imbolnavindu-ma de la stres, fiind sceptic la orice lucru bun care mi se oferea dar pentru care simteam ca nu am muncit de 10 ori mai mult decat valoreaza el.
Efortul inzecit era singura mea cale, singura strategie pe care o stiam pentru a putea sa simt ca merit cu adevarat faramiturile pe care le primeam.
Mi-am ispasit pedeapsa pregatit sa imi duc crucea pana la capat, pana intr-o zi care m-a facut sa cred ca miracolele, divinitatea si ”ajutoarele” exista.
Salvarea sufletului meu de sentimentul ca nu merit, ca nu sunt bun, ca sunt blestemat, a venit nu de la oameni, ci de la o voce.
O voce care ma chema. Bland, dar ferm. Seducator, insa cu un sentiment al urgentei.
In episodul 2 iti voi spune cum mi-am schimbat intreaga viata in bine, cum am deschis barajele abundentei pe toate planurile si am inlaturat obstacolele ce ma tineau prizonier.
Cum am facut un plan concret si cum mi-am rezolvat problemele intr-un mod Tangibil, Masurabil, Simplu, Realist . Si incadrat in Timp.
Asa cum ii sta bine unui obiectiv. Sau vis. Depinde de tipul de personalitate.
Pana joi cand avem episodul urmator, te rog sa imi spui intr-un comentariu daca iti aduci aminte de vreun moment cand te-ai simtit devalorizat si cand s-ar fi putut sa se sadeasca si in inima ta un vierme al neincrederii in tine pe care sa il porti cu tine.
Per aspera ad astra
Pera Novacovici
57 de răspunsuri
Ma regăsesc total in aceasta poveste. Mai puțin partea cu fata frumoasa. Tatăl meu a plecat in străinătate cind aveam 11 ani si nu s-a mai întors niciodată. L am revăzut dupa 10 ani. Acum la 37 ani încă am problemele de care tu vorbești. Si abea am început sa descopăr si sa vreau tot mai mult sa ies din asta, dar încă ma împiedic, am ginduri si judecați si vinovații si încă nu știu exact ce trebuie si cum sa fac.
Am încercat să fac o comanda si tot ce am reușit a fost să mă enervez. Sunt localități președinte și nu am putut să introduc localitatea la adresa de facturare. Așa că am renunțat DEFINITIV .
Da Pera, eu de la varsta adolescentei am avut multe cosuri pe fata. De aci se trage tóate cele spuse de tiñe mai sus. Ca toti ceilalti copii ,ne strngeam un fata blocului si adesea fetele cand veneau pupau baieti dar pe mine Ma ocoleau,si culmea le intelegeam . De aici cred ca mi se trage toata suferinta de apoi
Da si eu am simtit la fel in copilarie si am mai trecut si acum la maturitate(pot spune ca sunt bunica) prin acceasi situatie si acum este mult mai greu sa treci prin accelas lucru: „nu am facut nimic bun,nu merit nimic,nu merit sa fiu fericita etc”,da foarte greu,si cum sa treci mai departe cand sti ce sacrificii ai facut sa cresti un copil,sa ai grija sa nu sufere ce ai suferit tu,sa il ti la scoli ,si cand zici gata este bine sa primesti o alta trauma da este greu .
Foarte multe mmente de acest gen, de mute ori bagate fortat pe gat
Nu am fost parasita de nimeni, nu a renuntat nimeni la mine doar eu parasesc si tot eu renunt la mine. Sora si prietena ei ajung sa scoata urmatoarele cuvinte pe gura: da sunt atatia baieti care te plac! Si tu nimic. Te invidiez.
Treaba este ca mi-e imi e mai greu sa gasesc pe cineva la care sa tin (fiind demisexuala) , si cei care s-au prezentat pana acum nu „au fost pe gustul meu”.
Dar asta este alta poveste.
Ceea ce banuiesc eu este ca tot din teama sau neincredere nu pot tine cu adevarat la cineva. Care sa fie adevarul urmeaza sa aflu. Nu stiu cum dar trebuie sa aflu si sa imi pun viata pe picioare pentru ca sunt satula de lentoarea cu care se desfasoara lucrurile in momentul acesta . All the best.
ma regasesc in povestea cu fata, numai ca eu eram fata, chiar daca nu asa frumoasa ca in povestea ta, pistruii pot da multe complexe….
si un tata alcoolic si violent e la fel de rau ca unul care pleaca…
Asa e. Orice forma de abuz lasa urme insa odata ce ajungem adulti ne putem lua puterea inapoi , putem lasa trecutul sa se odihneasca in pace si noi sa pasim liberi spre viitor.
Si eu ma regasesc in povestea asta. Cel mai trist este ca sunt constient ca nu am incredere in mine si totusi nu vad o solutie in a rezolva problema. Tocmai ce m-am despartit de o fata la care tin enorm, desi am fost doar 3 luni impreuna.Problema este ca o vad in fiecare zi si tocmai de aceea nu pot sa o uit.
Într-o oarecare măsură mă regăsesc și eu în ce ai spus. Am avut un tată alcoolic care a murit din cauza asta când aveam 13 ani. Cât a trăit nu m-a învățat nimic despre a fi bărbat dar în schimb îmi adresa cuvinte urâte ce nu pot fi spuse aici. Mama de când eram mic m-a educat să stau tot timpul în banca mea, să accept să îndur relele și chiar mă încuraja să mă milogesc. Ce prostie. Eu am auzit undeva că mamele care rămân fără soț au tendința de a călca în picioare masculinitatea fiului ei. Exact același lucru mi s-a întâmplat și mie. Era aproape imposibil să mă înțeleg cu mama asupra deciziilor mele. Tot timpul mi le prelucra și vroia să fac ca ea, chiar dacă era greșit. Asemănător am pățit și eu cu o fată pe care o cunoșteam și cu care vorbeam des, m-a sunat la 4 noaptea să ieșim, iar eu am refuzat-o din exact același motiv. Școala aș putea spune că mi-a dăunat cel mai mult personalității și vocației mele. Oricum, de când am început să mă educ singur cu materialele de dezvoltare personală viața mea s-a îmbunătățit. Mi-am dat seama unde greșeam și a început să îmi fie bine.
Citeste Calea Barbatului Superior de David Deida.
Atita timp CIT vom asculta de vocea noastra interioara care a fost mereu de cind am prins viata PE acest pamint nimic si nimeni nu NE VA putea opri SA aducem Adevarul suprem in intreaga lume pentru a intelege cu toti pentru todeauma CA o singura finta exista in intrega creatie care a fost este si VA fi cu noi mereu deoarece noi cu toti suntem inplinirea divina a intregi energi a universului suprem
Interesant! Postarea imi amjnteste de un film in care joaca Matt Damon, posibil sa fie bazat pe caz real. Este un Tanar Inteligent dar cu probleme acasa. E stralucit la matematica dar are multa Furie in el, tot din cauza unui parinte. Furia lui se rasfrange adupra propriei persoane. In fine, filmul e Inreresant! Baiatul lucreaza ca om de Servici la scoala si rezolva o Ecuatie complucata, apoi e descoperit de un Profesor. Ii spune acelasi lucru, inteles din postul tau. „NU E VINA TA. NU E VINA TA. NH E VINA TA”
Cand esti copil e greu sa separi asta mai ales daca Respectivul parinte d bolnav mintal. Internalizezi
Astept si epusodul 2 🙂 Sanatate!
Filmul se numeste-(Will.)GOOD WILL HUNTING
Destul de bun. si scoate in evidenta mind seturile gresite ce ne intuneca la propriu si la figurat
Multumesc, il voi cauta!
Asa este.
In copilarie am fost crescut de bunica, la tara, iar sora mea a fost cu parintii in vacante, in concedii… I-am si intrebat daca sunt cu adevarat parintii mei si daca m-au infiat.
Apoi am ajuns la scoala in oras. Am luat note bune, am mers la olimpiade. Nu imi amintesc de o singura incurajare in toata viata mea de la parinti. Intotdeauna tata zicea ca nu mi-ar da nici 7, nici 5 sau ca nu m-ar trece clasa pentru ca am scris urat… Probabil si scrisul ala este o consecinta a nervozitatii cumulate.
Nu doar ca nu m-au incurajat, dar nici macar neutri nu au fost cu mine. Poate imi era mai bine.
Intotdeauna mama ma ameninta cu bataia, tata era tacut, inexistent si nu intelegeam nimic.
Apoi era sa le urmez fricile lor. Sa ma fac profesor, pentru „ca e post sigur la stat”. De fapt, parintii mei nu erau rai, aveau frici. De toate felurile.
Si ei au dus lipsa de iubire, de afectiune si de indrumare in viata. Si si-au transpus fricile in mine si sora mea.
Care este solutia? Fac orice daca ma ajuta.
Salut Sorin, Prima oara citeste Darurile imperfectiuniide Brene Brown, E un inceput excelent pentru vindecare.
Din pacate suntem oglinda parintilor nostri. Am prins vremurile in care parintii modelau din noi exact ceea ce au vrut ei sa fie si nu au reusit.
Nu am avut dreptul la opinie si mai mult, opinia noastra nu era niciodata cea buna. Nu am avut dreptul la decizie asupra vietii si destinului nostru…
Un articol minunat, citit la o ora tarzie in noapte. Un articol care a venit fix dupa o zi in care problemele din copilarie au fost rascolite pur si simplu accidental.
Nu m-a parasit nimeni (fizic), dar nu mi-a fost alaturi (sentimental), singura fiinta pe care o iubeam in copilaire (mama).
Desi imi iubeam ambii parinti la fel de mult, baiat fiind, mama era fiinta care conta cel mai mult pentru mine, si persoana pentru care eram gata oricand sa fac orice fel de sacrificiu.
Dar aceeasi fiinta minunata, a fost cea care a sadit in mintea mea fragila tot soiul de „ciulini”. De la lipsa de incredere pana la teama.
Nu as putea putea vorbi de abuz fizic, pentru ca mai toti cei ce am copilarit in epoca de aur si mai apoi in deceniul de tranzitie de dupa ’90, am mancat bataie de la parinti (fie pentru ca asa era moda, sau fie ca ei nu aveau suficienta educatie in materie de psihologia copilului).
Dar ceea ce m-a marcat a fost ca in loc sa primesc macar o parte din dragostea pe care o ofeream neconditionat, sibla care tanjeam, primeam bataie, umilinta, comparatie cu cel mai slab la invatatura copil din clasa (ajunsese sa ma strige prin casa dupa numele acelui copil) si tot felul de lucruri de acest gen, toate sub pretextul „motivarii” (genul de motivatie: „Stai jos! Ti-am dat 4, sa te motivez sa inveti”) sa devin mai bun, pentru ca indiferent de oricat de mult as fi muncit, nu eram suficient de bun. Tot timpul era cineva mai bun (dar niciodata acelasi).
Si asa am ajuns un adult, cu propriul copil, dar care inca are sechele din copilarie. Inca traiesc momentele de tresarire si teama cand aud cheile in usa, caut explicatii de fiecare data cand sunt intrebat: „ce faci aici?” Si caut sa am in permanenta o scuza sau o motivatie pentru orice actiune/inactiune sau pentru prezenta mea intr-un loc.
Acum vine insa partea cea mai dificila. Si anume, sa nu fac acelasi lucru cu copilul meu. Sa muncesc, si sa fiu atent clipa de clipa la tot ce spun, fac sau actionez, pentru ca nu cumva sa transmit mai departe (involuntar), vreo samanta de ciulini…
Poti! 🙂 De asta se numeste Dezvoltare personala, cu Munca interioara, Ambitie Rabdare putem muta Munti!
La propriu sau la figurat. Nu trebuie sa fii perfect. Nu suntem parintii nostri
E doar Programare, dar ne putem Elibera!
Am crescut alaturi de o mama care m_a respins permanent,alaturi de care n-am simtit niciodata iubire,ci ca sunt o povara pt ea.M-am simtit vinovata pt ca m-am nascut si pt ca niciodata nu era fericita,multumita.Agresiunea fizica si verbala erau prezente.Am crezut si inca ma lupt cu asta,ca nu sunt buna de nimic, nu merit nimic si nu pot sa fac nimic(la primul obstacol renuntam).
daca am si sti cum se face asta….
urmele au ramas adanci, am ramas o persoana timida si imi exprim mai greu parerile, am prejudecati fata de cei pe care ii consider superiori, nu imi pot sustine punctele de vedere, desi sunt aproape sigura ca am dreptate, las de la mine…
Toti intrun fel sau altul suntem victimele neincrederii sadite in noi de mici, de catre parinti, bunici…. sau chiar de catre noi insine. Dar cel mai important e sa constientizam asta si sa luptam pentru a invinge fricile si neincrederea. Si eu am inceput sa fac asta nu de mult… si multumesc lui Pera pentru ajutorul pe care il
da tuturor.
MULTUMIM PERA!
Când aveam 8 ani, tata a plecat de acasă, pentru a cincea oară și ultima. Nu alcoolul, ci femeile. Nu judec, nu știu a cui a fost vina. A mamei ca nu a tăcut și nu a suportat minciuna și comportamentul tatei sau a lui ca nu și-a putut-o ține în pantaloni? Nu știu. Cert e ca am crescut fără el. Ce mi-a transmis mama? Independenta. Independenta față de ei, bărbații. De aceea, poate, sunt singura?
Si mie imi este cunoscut asemenea situatie când iti spui ca nu merit si apoi vezi ca ai meritat dar e prea tarziu si intri automat in regrete. Intr-adevar te imvarti intr-un cerc vicios si e anevoios sa-ti descoperi vocatia, numai ce nu am citit si e adevarat ca prin posibiltati gratuite, am in vedere lectura, traininguri gratuite in dezvoltare personala mai greu ajungi la un rezultat pe masura. Iti multumesc pentru articol si pentru tot ce faci. Esti un exemplu de speranta pentru cei care nu au atins un nivel de dezvoltare evoluat, dar au sperante in privinta asta.
Da. Oarecum ma regăsesc în povestea aceasta.
Oarecum.
Eram cam dolofan și… n-aveam nici prea multă „vrăjeală” în mine.
M-am apucat de citit. Mult și de toate: beletristica, aventura, SF, sexologie….(citesc și acum).
Am învățat să scriu în mai multe stiluri (arhaic, gotic, rond etc).
Am învățat să fac versuri, să cânt la chitara….
Am făcut aceste lucruri pentru a fi util cumva, cândva, cuiva…( felicitări, planșe, texte umoristice ușoare etc).
Am întrebat unde mi s-a părut că nu am priceput ….
Am muncit de toate: la cosit, la pădure, în mină, la descărcat din vagoane sau auto-trenuri, la birouri, pe şi pe lângă funcții …..
Peste tot s-a vorbit despre femei și despre experiențe, trăite sau imaginare…. de ultimile te prinzi ușor… este suficient de multă ficțiune și suficient de mult film xxx.
Am ascultat, am „compilat”…
Am pus în practică…
Contează atitudinea și maniera în care acționezi…
Trebuie să fii aer, apă, foc și pământ!
…Femeile…
Nu m-a chemat nici una…..
Am văzut în ochii lor acel licăr de dorința sexuală dar până l-am învățat am ratat câteva partide….
Femeile… trebuiesc încântate, plimbate, vrăjite, până se simt confortabil în preajma ta, în siguranță… unele sunt smechere…e nevoie sa știi bine ce vrei și ce poți… altele te acceptă prietenește în jurul lor, altele merg cu tine.
Evident, și tu și ele fac anumite selecții… fiecare după un fel de model propriu care combină trăsături, forme, comportament, mirosuri, simțuri etc.
Cu fiecare experiență devenim (sau nu) mai exigenți în alegeri.
Poate nu tot timpul sunt încercări reușite de a ajunge sa faci sex cu o persoana. Nu trebuie sa te impacientezi. O sa fie o noua ocazie..
Dar, ca în orice altceva în care dorești sa ai un cuvânt de spus, trebuie să investești. Măcar timp. Uneori chiar sume modice sau…… dacă ai.. poți să spargi cât încape. Numai că atunci cine merge cu tine merge de fapt mai mult pentru banii tăi.
Şi sunt multe, multe de adus în discuție…
Poate, știu eu?….am să aștern pe hârtie….epistola ….non erubescit!
Un moment? mai degraba intreaga viata
trist dar multi dintre noi ne regasim, o parte schimbam dar cea mai mare parte din noi nici macar nu constientizeaza de ce sunt asa
Da, imi amintesc cand mama spunea ca ma trimite sa locuiesc la tata, in conditiile in care el parasise familia de cand aveam eu 2 ani. In acel moment cred ca mai bine ma batea. Atunci, m-am gandit: nici mama nu ma vrea, nu sunt un om bun, toata lumea ma paraseste. Acum inteleg de unde relatiile defectuase.
Cum inlocuim aceste convingeri?!
Buna. Judecând cu mintea de copil, chiar și cu cea de adolescent, frământările tale erau justificate. Încearcă sa înțelegi obiectiv (nepărtinitor) ce resorturi au împins la ruperea relațiilor din familia ta. De fiecare data când întâmpini o anume dilema legata de un „celalalt” (oricare ar fi el), pune-te în pielea lui. Procedeul este unul din psihologie, cel al celor „6 pălării gânditoare”, a cărei esența ar fi o analiza a unei situații din mai multe puncte de vedere. Tu ce ai fi făcut dacă erai tatăl tău ? dar mama ta? dar persoanele nou apărute în viețile lor?
Ce faci acum pentru a remodela aceste relații (dacă ar fi de interes pentru tine)…..
Din păcate nimeni nu poate oferi o rezolvare standard, general valabila a unei situații în care, cel putin la prima vedere, nu sunt ieșiri.
Inițiativa este a ta. Vrei sa faci schimbări, începe cu tine !.
Reconsidera-ți toate valorile.
Accepta faptele și întâmplările asa cum sunt ele de fapt, chiar dacă pana acum ai ales doar partea care ți-a convenit.
Stabilește ce ar fi cel mai rău lucru în povestea respectiva. Accepta ca se poate întâmpla și fa-ți un plan: stabilește niște obiective, o serie de activități și acțiuni, definește-ți un interval precis de timp în care vrei sa pui lucrurile în ordine. Evaluează și reevaluează fiecare acțiune și vezi dacă se îndreaptă spre telul tău. Dacă nu, refă planul și ia-o de la capăt sau din locul până în care lucrurile au mers asa cum ai dorit. (The Deming circle: Plan-do-check-act )
Baftă!
Eu nu am facut sport de performanta , din cauza ca am penisul mic si imi era rusine cand mergeam in vestiar sau la dus . Facand comparatia cu alti baieti , am vazut o diferenta intre mine si ei . Din cauza aceasta nu am facut fotbal , ceea ce mi-a placut cel mai tare . O voce auzeam atunci , cum ca nu-s bun la nimic , inca si acum o aud . La moment sunt frustrat si am probleme in toate domeniile. Mereu incerc sa lucrez asupra personalitatii mele , dar la primul obstacol , aud vocea cum ca nu-s bun la nimic si cedez .
Vocea acestui demon poate fi invinsa. Incepe te rog cu DArurile imperfectiunii de Brene Brown
Multumesc Pera !
Da, si eu ma regasesc in acest tablou..nu am avut tatal alcoolic,dar putin cam absent fiind preocupat cu serviciul foarte mult..mama putin cam drastica si fratele cam dur…poate toate ‘astea sau poate si altele m-au facut sa-mi pierd increderea…nu stiu de ce nu prea am fost si nu prea sunt acceptata in grupuri de oameni..nu ma prea pot integra…unii zic ca este vorba de vieti anterioare…
Tatal meu ne-a parasit cand eu si fratele meu eram inca mici. Nu l-am mai vazut de atunci, dar un gol imens a ramas in sufletul meu si nu imi pot gasi locul langa nimeni. Nu stiu nici acum daca doar acest lucru ma afecteaza, nu ii inteleg pe deplin efectele asupra mea, dar intampin niste blocaje in momente cheie ( certuri mai intense, stres la munca, oboseala), care ma determina sa ma retrag si sa fug de toate. Stiu ca nu este atitudinea potrivita si incerc sa nu iau decizii importante in momente de tensiune, lucru care m-a salvat de la suferinta de mai multe ori, dar nu-mi doresc sa mai merg asq in viata. Care ar putea fi primul pas spre o viata mai implinita si cu temeri mai putine? Ma straduiesc pe calea vocatiei, dar cu increderea in sine zdruncinata cine mai are energie sa o ia de la capat, mai ales cand iti spui ca nimic nu prea merita efortul? Multumesc pt articol, orice scrii este ca o oaza se liniste pt mine.
Cred ca acum inteleg abia cum m a afectat mai concret alcoolismul tatalui meu. Ideea asta de devalorizare pentru ca lipsea si prefera mult pe altii, altele. A fost cumva dubla, pentru ca pana acum credeam ca mama mea, singura si nefericita cu noi acasa (el era mult cu altii, o insela, desi niciodata n a recunoscut si in ultimii ani nici nu stiu ce sa mai cred pt ca dupa divort saraca proiecteaza invinuiri stranii pe noi copiii, lucruri extrem de dubioase, ca surorile mai mici care locuiesc cu ea ar vrea sa o otraveasca, ca cineva incearca sa o omoare) ne critica ft mult, ne batea pt note, ne povestea cu lux de detalii ce era intrei ei si ft des eram umarul ei de plans (de la 9 ani). Fiind atat de mica dar si sensibila si extrem de ascultatoare, simt ca mi a manipulat fiecare celula si colt din mine si acum desi sunt 6-7 ani de cand lupt la schimbarea mea, simt ca am o cumintenie din aia si o asezare si un bun simt care ma face presul tuturor si pe care am ajuns sa le urasc, calitati atat de pervertite care imi fac viata un cosmar pt ca nu pot avea relatii sanatoase cu oamenii.
Si sunt si cadru medical…deci mi le arunca permanent viata in cale si da, am senzatia acceava ta ca nu sunt in stare, ca ceva e fundamental gresit cu mine intre oameni.
Si ma mai roade faptul ca am un partener de cuplu echilibrat, dar nu suficient de masculin, de leader (a avut mama care a condus familia de baieti) si simt ca cumva pe undeva si eu i o inhib, nu pot lasa din mana fraiele. Vreau siguranta…
Nici acum nu sunt suficient de buna pt parintii mei, dupa ce m au facut medic, nu dau doi bani pe opiniile mele medicale, si proiectez asta in relatiile cu pacientii obraznicuti si imi vine sa ma urc pe pereti de durere si furie, nu pot sa gandesc in afara acestei dureri din cutie.
De cand s au despartit parintii mei, tata se lupta cu bautul iar mama cu depresia, devine suspecta, banuitoare si paranoica. Ma rup in doua astea si implor Cerul sa ii ajute si incerc si eu, dar simt ca ma epuizeaza, o data durerea si apoi greutatea ca sa nu zic imposibilitatea generata de lipsa lor de intelegere si ades de accept.
Imi doresc sa particip la sc Alfa la anul, cred ca trebuie inceput de undeva. Nu pot munci fara rasplata imediata si nu sunt in miezul vocatiei chiar…:)
Toate cele bune!
Am trecut si eu printr-o intamplare asemanatoare celei de la inceputul articolului tau, intamplarea cu fata.
Cat despre programarea propriilor convingeri de catre altii, chiar zilele trecute am citit povestea de inceput a lui Horatiu Malaele. Cand era copil era mai retras ca altii, peltic si nu parea ca va face mare lucru in viata. Elevii si chiar unii profesori ii spuneau acelasi lucru. Doar un profesor, vazandu-i desenele sau un alt lucru asemanator, i-a spus: „Tu esti un geniu”. Iar el a inceput sa fie.
Am trecut si eu printr-o intamplare asemanatoare celei de la inceputul articolului tau, intamplarea cu fata.
Cat despre programarea propriilor convingeri de catre altii, chiar zilele trecute am citit povestea de inceput a lui Horatiu Malaele. Cand era copil era mai retras ca altii, peltic si nu parea ca va face mare lucru in viata. Elevii si chiar unii profesori ii spuneau acelasi lucru. Doar un profesor, vazandu-i desenele sau un alt lucru asemanator, i-a spus: „Tu esti un geniu”. Iar el a inceput sa fie.
Cand aveam 20 de ani,lumea mea,intregul univers imi era favorabil.Nu eram un un seducator pentru ca eram timid si slab fizic.Dar fiind un tip inteligent,atrageam doar din cateva priviri fetele valabile.Problema era ca eram timid,lipsit de personalitate,fricos si laş atunci cand venea vorba de concurenţå.Rezultatul a fost cä la prima indragostire reala am suferit ca un caine,atunci cand unul mai tupeist si mai versat mi-a suflat iubita,simplu,tacticos,tiptil.Niciodata nu am mai iubit sincer,oricat mi-ar fi demonstrat alta ca ma iubeste,niciodata nu am mai pretuit cuvintele de iubire,nu am mai crezut in ele,nu am mai pus sufletul in relatiile viitoare.
De ce Costin de ce? De ce ai face asta? Ai fost ranit si in loc sa tragi o lectie de viata din ce ti s a intamplat ai ales sa ranesti inzecit. Si nici macar nu ai fost ranit direct, ci pur si simplu erai un tanar naiv si cineva mai experimentat a cucerit-o Asta e viata, cu bune si rele ea merge inainte, dar tu te ai blocat la momentul acela la 20 ani cand tipa aia l-a preferat pe altul. Viata e formata si din esecuri, nu doar momente bune. Putem alege sa ne o distrugem din cauza unui esec sau putem sa intelegem obicetiv ce s a intamplat, ce am gresit si ce putem schimba, ce a stat in puterea noastra si ce nu etc. Putem sa alegem sa ne autosabotam si sa nu mai iubim niciodata oricate dovezi contrare ni s-ar arata si sa traim nefericti. Si putem alege sa deschidem ochii si sa schimbam o mentalitate nesanatoasa Tu ce alegi?
M-ai facut sa scormonesc in amintiri prafuite si uitate. Aveam un obicei tampit. Il controlam pe taicamiu in buzunare sa i fur tigarile, si le aruncam pe balcon. Sa fi avut 7-8ani. Imi era frica ca va murii de la tigari. Intamplarea a facut sa gasesc o poza, o fotografie ca cea de buletin… Era tanti dupa prima scara care era si prietena mamei mele… Nu am inteles prea multe dar am pastrat secretul. Dupa un timp, cand noi copiii ne intorceam de la cules struguri, mergeam cu scoala la practica, colegii mei l-au vz pe tata purtand pe cadrul de la bicicletta pe tanti aia dupa prima scara…. Ceva imi spunea ca nu e bine dar tot nu intelegeam c’è si cum. Peste ani acelasi tata a intors capul cand ne-am intalnit intamplator, fiind acompaniat de o alta tanti si Fiul asteia. Aveam vreo 16ani. Atunci sa produs ruptura, definitiva. Si in ziua de Azi tot am Impresia ca omul asta nu ne vrut si nu ne-a iubit vreodata ,pe mine si fratele meu …eu oricum il detest…. Nu-i zic tata decand sa nascut fetita mea ,apelandu -l tataie, sau dreg vorba cum se zice… Ia zi Pera, cred ca am o familie intreaga de viermi care mi-au ros increderea …de fapt ca un profil psihologic, masca care o port e cea a Durului….. Te salut
Eu am 15 ani si simt ca nimeni nu ma iubeste, părinții ma critica, tatăl meu e alcoolic, prietenii m-au lăsat balta si acum am rămas singura. Eu am un vis, acela de a ajuta lumea prin stiinta, dar toti rad de mine, iar din cauza Problemelor pe care le-am mi-am pierdut încrederea in mine si puterea de a lupta, ma simt doborâtă si acum singura cale de a imi vedea visul realitate e sa fac performanta la chimie si fizica dar de ce ma simt incompetenta? Uneori simt ca merit ceea ce trăiesc, dar stiu ca fiecare om are dreptul la fericire si deși sunt la capătul puterilor am muncit prea mult sa renunț acum… O sa încerc sa nu ii mai bag in seama pe colegi, pe familie si voi fi pe cont propriu dar problema mea este: cum imi recapăt încrederea in mine?
Nu, nu, Silvia opreste-te, ce faci? Ai un vis atat de nobil e pacat sa renunti. E adevarat ca acum nu poti, dar nu renunta, intr-o zi o sa devii un faimos om de stiinta o Marie Curie a Romaniei. Eu nu te cunosc, dar stiu ca astia cu stiinta sunt cam fixisti, in sensul ca nu renunta ei la visul de a cunoaste tainele universului asa usor. Si stiu astea pentru ca si eu am un vis asemanator si stiu ce vorbesc 🙂
Si poate te simti doborata, dar ce e important este ca nu esti doborata. Daca erai doborata nu ai mai fi putut nici sa scrii pe blog.
Oricum, nu-ti pierde increderea Silvia, rezista, ia cartile de fizica si chimie si invata-le pe de rost. Mananca-le. Postulatele lui Einstein sa-ti fie rugaciunea de seara.
Nici nu iti dai seama cat de importanti vor deveni oamenii de stiinta in viitorul apropiat. Cineva trebuie sa construiasca noi forme de energie ieftine si nepoluante (fuziunea nucleara) sau producerea de grafen la scara industriala pentru a nu mai depinde de minereurile care se epuizeaza sau teleportarea cuantica a energiei si informatiei pentru un randament de 100% sau poate ai putea lucra la Geneva sa gasesti gravitonul particula gravitatiei. Sau alt ceva si sa iei premiul Nobel in fizica. Ai fi prima femeie din Romania care ar primi premiul Nobel in fizica, nu ti-ar placea?
Nu iti tresalta sufletul cand auzi toate astea ? 🙂
Si nu te supara ca esti singura acum. Considera ca prietenii si familia te-au lasat in pace ca sa lucrezi la visul tau.
Scuze daca nu stiu cum sa incurajez, dar adevarul este ca nu prea ma pricep la incurajari, dar trebuie sa incurajez pentru ca si eu sunt “mad scientist”, (Pera stie mai bine 🙂 ) si, la fel ca tine, nici eu nu am avut pe nimeni la 15 ani care sa ma incurajeze asa ca pur si simplu nu pot sta degeaba si sa vad un viitor stralucit om de stiinta ce va folosi progresul stiintific pentru binele omenirii ca nu are incredere in sine.
Imagineaza-ti daca toti oamenii de stiinta nu ar fi avut incredere in sine, acum as fi scris nu de pe laptop ci pe o piatra, iar Pera ar fi fost la vanatoare de mamuti ca sa isi hraneasca tribul alfa din pestera 🙂
Mersiii mult! Esti genial..ma faci sa ma simt foarte importanta.. si jur ca indiferent cat de greu imi va fi nu voi renunta niciodata la visul meu
Am și eu Pera un astfel de vierme al neîncrederii deoarece tatăl meu era țigan și avea și un nume destul de cunoscut ca ar fi țigănesc. S-au despărțit cand eu aveam 3 ani .Au urmat 2 ani timp in care am stat la bunica mea care imi reprosa zilnic ce parintii nenorocitii am ,pe deasupra mai era si un var mai mare care ma batea zilnic si ma umplea de sange si imi repeta intruna numele Mocel,Mocel.Mama s-a recăsătorit iar tatăl meu care m-a crescut îmi amintea zilnic ca sunt țiganca și ma dădea afara din casa și îmi spunea :”lasă să simta ca e țiganca borata „.Eram foarte talentata pe toate planurile dar toți ma ijoseau si marginalizau din cauza numelui pe care l-am schimbat la 18 ani .Pe acte tot exista numele tatălui și îmi este rușine sa nu cumva sa îmi vadă cineva numele . Daca cantam pe scena ma dadeau afara din concurs sa nu ma prezinte cu numele de Mocsel.La scoala chiar daca eu le ziceam si altor colegi la test ,tot acestia luau note mai mari . Când ma împrietenesc cu cineva prima data ii spun ca sunt jumate țiganca și daca vad ca ma accepta pot sa fiu eu dar și asa am retineri deoarece în convorbirile cu prietenii aud mereu :asta e culoare țigănească sau asta e muzica țigănească etc .
foarte interesant as propune pentru pensionari draga pera sa faci niste reduceri sa stii ca ai fani si printe ei mult succes
Pe mine ma surprinde ca ai astfel de ‘cuie’ ramase, pentru ca tiganii se mandresc cu etnia lor si au talente native, parerea mea, ca muzica si dansul, pe care ar trebui sa le cultivi. Sa stii ca am intalnit si tigani ok. Cand eram mica, aveam vecini o familie de tigani ‘romanizati’, dar Oana, fata lor, devenise una dintre prietenele mele cele mai bune. Si parintii ei erau super-oameni, ajutau pe oricine si erau foarte respectati in bloc. Si tata a avut prieteni tigani, s-au legat prietenii prin prisma colegialitatii de la locul de munca…. Ar fi bine sa-ti iasa din cap faptul ca esti jumatate tiganca si sa incerci sa fi doar OM INTRE OAMENI. Si daca erai jumatate somaleza era mai bine 😀 ???
Pera, voi incepe prin a.ti spune ca acest viermisor al neincrederii a fost sadit in inima mea acum cativa ani, cand aveam varsta de 10 ani in urma transferului meu in Italia. Pana atunci am fost crescuta de bunicii mei, care m.au inconjurat cu iubire. Pe tatal meu nu l.am cunoscut niciodata, iar mama mea a plecat in Italia cand aveam 3 ani pentru a munci si a ma putea creste. Pana la 10 ani viata mea a fost un paradis, cu exceptia lipsei parintilor. Dar dupa ce ne.am transferat in Italia totul s.a schimbat la 180 de grade. Nu m.am inteles cu mama mea atat de bn cum speram deoarece suntem foarte diferite in ce priveste caracterul, iar prieteni nu am reusit sa.mi fac din cauza indiferentei: nimeni nu.mi acorda nici un moment de atentie asa ca m.am inchis in mn si am cazut in depresie. Pe atunci credeam ca nu sunt destul de buna pentru ei, nu sunt destul de frm, destul de interesanta, ecc. Asta credea mintea mea de copil. Evolutia mea psihica s.a blocat pentru ca mi se stinsese dorinta de a fi fericita si de a gusta viata, deoarece credeam ca nu merit. Viermisorul acela s.a instalat bine de tot in inima mea si a prin radacini. Continua sa ma domine, dar eu nu.mi dadeam seama de nimic (probabil pentru ca eram doar un copil). La scoala in Romania luam diplome la fiecare sfarsit de an, iar de la profesori doar cuvinte de lauda. Dar in Italia, scoala era completamente neglijata. Aveam 5-6 cam in toate materiile, dar profii m.au trecut oricum (probabil din mila). Eram prinsa intr.o tornada din care nu reuseam sa scap. Anii alergau zvelti pe langa mine, dar eu eram blocata la marginea drumului, intr.un colt, uitata de toti!
Apoi cam pe la varsta de 15 ani, dupa 5 ani de somn profund, am reusit sa ma trezesc! Inca nu stiu cum, dar am reusit sa smulg acel viermisor din inima si din mintea mea. Acum sunt o alta persoana! Am regasit respectul, stima si iubirea fata de propria persoana si fata de viata! Scoala, de pe ultimul loc in lista prioritatilor mele, a devenit cea mai importanta. Incerc sa ma dedic din ce in ce mai mult cresterii si evolutiei mele. Mi.am descoperit muuuulte pasiuni, iar cea mai importanta este psihologia. Probabil aceasta pasiune naste din dorinta de a intelege ce mi s.a intamplat anii acestia pentru ca inca nu inteleg pe deplin. Am in cap multe semne de intrebare referitor la trecutul meu, dar pe zi ce trece gasesc tot mai multe raspunsuri cu privire la viitorul meu! E-mailurile tale m.au ajutat mult sa ma inteleg pe mine, dar si pe altii, iar pentru asta vreau sa.ti multumesc din inima, Pera!
Si pe mine m-a paeasit mama la varsta de sapte ani… am fost foarte distrus si nu m-am vindecat nici acum
Așa ma simt si eu acum! Nu cred ca merit ceva bun decât prin mult sacrificiu!!!cand sunt relaxat cred ca e ceva anormal
262846 251951Can you give me some suggestions for piece of software writing? 575399